Autor: Aurora Luchian
O furnica harnicica
Cazu de pe-o ramurica
Pe botul lui Azorel,
Cel mai linistit catel!
Dar cand ea muscase tare,
De boticul umed, moale,
Azorel s-a enervat
Si cu labele a dat
S-alunge faptura mica.
(Ea se tinea fara frica!)
Cu o bucata tot pleaca,
Caci de nu pica din creaca,
Ceva aduna, se stie,
Pentru-a sa gospodarie.
Ea zilnic se straduia
Sa adune, caci avea
Un musuroi de hranit,
Ce-i atat schelalait,
Pentr-o mica-mbucatura?
Si-nhata zdravan o gura!
"Ei, acuma o sa plec!"...
Dar caldurile o trec!
Indurerat, Azorel
Nu-i prietenos defel!
Da cu laba, se-nvarteste,
Pana cand o ameteste,
Dar se tine strans saraca,
Caci o patise cu creaca.
A-nvartit-o mult si bine,
Dar farama strans o tine!
Cum, ca lasa sa se duca
Ametita si nauca,
Fara nimic, nimicuta?!
Vai, pai sefa-Harnicuta
Ar goni-o! Scrie-n lege:
"De n-ai strange, n-ai culege,
Vei fi sclava pan' la moarte
In alt musuroi, departe,
Subjugata fara mila
Si hranita doar din sila,
La trei zile, daca strangi
Patru saci si zece pungi
Cu boabe si grauncioare",
Legea-i dura fratioare!
In sfarsit, cazu in iarba
Si cu farama degraba
A ajuns in musuroi
Cu hrana dulce, de soi.
Fetele o laudau:
-Ce curaj ai draga, uauuu!
Sa te cateri sus, pe bot,
Asta nicicand n-o sa pot...
Ea-i mandra, tace din gura,
N-a mai spus de aventura.
Las' acuma-i admirata
Si de sefa laudata.
Si n-o sa spuna in veci
Ca a picat de pe creci!
