Autor: Grigore Alexandrescu
Un soarece de neam, si anume Raton,
Ce fusese crescut sub pat la pension,
Si care in sfarsit, dupa un nobil plan,
Petrecea retirat intr-un vechi parmazan,
intalni intr-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.
Cum ca domnul Raton indata s-a gandit
Sa o ia la picior, nu e de indoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii in pamant,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfant,
incepu a striga: \"De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva iti fac rau? Nu cumva te gonesc?
Binele soricesc cat de mult il doresc
Si cat imi esti de scump, o stie Dumnezeu!
Cunosc ce rautati v-au facut fratii mei,
Si ca aveti cuvant sa va plangeti de ei;
Dar nu sunt cum crezi; caci chiar asupra lor
Veneam sa va slujesc, de vreti un ajutor.
Eu carne nu mananc; ba inca socotesc,
De va vrea Dumnezeu, sa ma calugaresc.\"
La ast frumos cuvant, Raton induplecat,
Vazand ca Dumnezeu de martor e luat,
isi ceru iertaciuni si-l pofti a veni
Cu neamul soricesc a se-mprieteni.
ii duse pe la toti, si il infatisa
Ca un prieten bun ce norocul le da.
Sa fi vazut la ei jocuri si veselii!
Caci soarecii cred mult la fizionomii,
S-a acestui strain atata de cinstit
Nu le infatisa nimic de banuit.
Dar intr-o zi, cand toti ii detera un bal,
Dupa ce refuza si limbi si cascaval,
Zicand ca e in post si nu poate manca,
Pe prietenii sai ceru a-mbratisa.
Ce fel de-mbratisari! Ce fel de sarutat!
Pe cati gura punea,
indata ii jertfea;
incat abia doi-trei cu fuga au scapat.
Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit.
