Autor: Grigore Alexandrescu
Ion prinse un uliu si, ducandu-l acasa,
il lega cu o sfoara,
Langa cotet afara.
De o vecinatate asa primejdioasa
Gaini, cocosi si gaste intai se ingrozira,
Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obisnuira,
incepura sa vie cat colea sa-l priveasca,
inca si sa-i vorbeasca.
Uliul cu blandete le primi pe toate;
Le spuse ca se crede din suflet norocit
Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit.
Dar ii pare rau foarte caci el insusi nu poate
La dumnealor sa vie,
Vizita sa le-ntoarca dupa-a sa datorie.
Mai adauga insa ca daca dumnealor
ii vor da ajutor
Ca sa poata scapa,
El le fagaduieste
- Si Dumnezeu cunoaste cum vorba si-o pazeste -
Ca la orice primejdii va sti a le-ajuta:
inca din inaltime, el le va da de stire,
Cand asupra-le vulpea va face navalire.
Asta fagaduiala
Nu mai lasa-ndoiala;
Si gainile proaste, ce doreau sa gaseasca
Pe cineva destoinic sa va sa le pazeasca,
S-apucara de lucru: azi, maine, se-ncercara,
Si cu ciocuri, cu unghii, abia il dezlegara.
Uliu-si lua zborul. Dar se intoarse-ndata
Si rapi o gaina, pe urma doua, trei,
Pe urma cate vrei.
\"Ce paza este asta? striga una cu jale,
Vorba mariei tale
Era sa ne pazesti,
Iar nu sa ne jertfesti.\"
- \"O! eu stiu foarte bine cuvantul ce v-am dat,
Si ce fel m-am jurat.
Dar cand ma juram astfel, eram legat, supus,
Acum insa sunt slobod si va vorbesc de sus\".
Eu, de-as fi fost gaina, nu l-as fi slobozit:
Dumnealor au facut-o si vaz ca s-au cait.
Uliii sunt cinstiti,
Cand sunt nenorociti.
