Poezioara despre Mos Craciun

Copiii rai m-au suparat
La gradinita cu o veste:
Ca Mos Craciun e o poveste,
Nu e si nici n-a existat.

Ca nu are nici sanioara,
Nici barba alba, nasu’ rosu,
Chiar au si ras ca noaptea Mosu’
Pe cosu casei nu coboara.

Am fost atat de indispus
Si-am plans cu lacrimi suspinand.
Pe Mos Craciun il stiu de cand
Pe mine barza m-a adus.

Da’ ca sa ma conving, am stat
Cu ochii mici sub plapumioara,
Facandu-ma ca dorm de-aseara
Sa-l vad si io macar o dat’.

Intr-un tarziu, parca prin vis,
L-am auzit prin dormitor
Pe la parinti venind in zbor,
Ca ei aveau geamul deschis.

Tiptil apoi, in pas grabit,
Trecu prin hol cu sacu-i plin
Si l-am vazut: umbla putin
La pomu’ mare-mpodobit,

Sub care-a pus Mosu’, galant,
Si jucarii si ciocolata…
Va povestesc eu altadata
Ca altceva-i mai important.

Ca dupa ce a fost el gata
Si cum pe toate el le stie,
A tras din sticla de rachie
Pitita in balcon de tata.

S-a dus si in bucatalie
Si-a tot catat prin frigider,
(Ca nu i-e frica lui de ger)
Mancand cu pofta din piftie.

Si tot tiptil a si plecat,
Mai vesel parca si vioi.
Da’ mirosea a usturoi
Pe frunte cand m-a sarutat.

Asa ca eu as vrea sa stie
Copiii rai ca Mos Craciun
Exista si e tale bun...
Si fara sa fac bascalie,
Ii plate tuica si piftie…
Credeti-ma cand eu v-o spun!

P.S.
Am povestit ce s-a-ntamplat
Si lu taticu’ si mamica,
Si frate, toata ziulica,
Atat de mult s-au minunat!