Autor: Aurora Luchian
Intr-o noapte-ntunecata,
Veni iarna deodata,
Crosetand peste fereastra,
Rabdatoare si maiastra;
Frunze si flori delicate,
Forme unice, stilate,
Braduti fini de zahar tos,
Ca intr-un colaj frumos.
Multumita a plecat,
Si in pomi s-a cocotat,
Imbracand ca intr-o joaca,
Orice ramurica, craca,
Facandu-i ca-n vise dulci,
Cand finalul nu-l apuci.
Coborand, merge spre case,
Punand straturi reci si groase,
Pe capace, sus pe sura,
Albind neagra batatura,
Dar si ulitile-n sat;
Si pe dealuri le-a-mbracat
In bogata ei zapada,
Dichisind o noapte-ntreaga!
Il striga pe Vant, indat':
-Sa nu strici ce am ornat,
Caci mereu in urma mea,
Te avanti in alba nea,
Ori o muti, ori dezgolesti
Pamantul. Sa nu-ndraznesti!
Si pe Ger l-a cam mustrat:
-De-mi aspresti pufosul strat,
Ma voi face iarna moale,
Sa nu ai putere mare.
Sa-mi lasati munca asa,
Sa se bucure de ea,
Toti copiii, caci acus,
Vor iesi la derdelus!
