Autor: Aurora Luchian
Când născu bolta seninul,
Norii albi au prins paloare.
Solul deșertă suspinul,
Încruntându-se spre soare,
Că-l văzu lucind în baltă,
Și victorios se saltă.
Vrăbiuțele-n țărână,
Cu trupșoarele pătate,
Răsturnate pe o rână,
Bat din aripi însetate.
Și deodată cip! se saltă,
C-au zărit un ochi de apă.
Printre gâze e rumoare.
Împrejur, sub mătrăgune,
Un greier ferit de soare,
Murmură o rugăciune:
"Doamne, răcorește vara,
Că sunt moleșit și seara!..."
Domnul, ruga îi ascultă
Și din tainice ținuturi,
Făr' protest, fără insultă,
Pune nori ca niște scuturi,
Bolții ce a fost senină,
Și revarsă ploaie lină.
A plouat pân' la chindie,
În duet cu-o ciocârlie.
