Autor: Mihai Eminescu
O, mama, dulce mama, din negura de vremi
Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi;
Deasupra criptei negre a sfA?ntului mormA?nt
Se scutura salcA?mii de toamna si de vA?nt,
Se bat AZncet din ramuri, AZngA?na glasul tau...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
CA?nd voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plA?ngi;
Din teiul sfA?nt si dulce o ramura sa frA?ngi,
La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi;
Simti-o-voi odata umbrind mormA?ntul meu...
Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar daca AZmpreuna va fi ca sa murim,
Sa nu ne duca-n triste zidiri de tintirirm,
MormA?ntul sa ni-l sape la margine de rA?u,
Ne puna-n AZncaperea aceluiasi sicriu;
Mereu va plA?nge apa, noi vom dormi mereu.
