Autor: Aurora Luchian
Furnicel si cu Artur,
Puiul unui trubadur,
Si cu Mustacel, in frac,
Mezinul lui don' Gandac
Se jucau, ridicand tonul,
Ca orice copii, sotronul!
Furnicel, tup, tup, usor,
Alergand intr-un picior,
Nu iesi din cadrul mic.
Mustacel, doar cat un plic,
Bombanea ca straiul este
Incomod si tot greseste.
Artur, murmurand un cant,
De-l aplauda si-un vant,
Sare cu chitara, hop!
Aoleu, parca-i miop!
Calca linii, ba si cade,
La sotron chiar nu se cade!
A scancit si-i barbatel.
Nalba-i striga: - Arturel,
Fii tare ca un voinic,
Nu boci pentru nimic!
S-a saltat ca fulgul, uauuu!
- Na, ca batut nu ma dau!
Si in jocul lor zglobiu,
Dintr-un copac pirpiriu,
Vantul a desprins usor
Frunze si le-a pus covor
Peste sotronul trasat
Si jocul a incetat.
Cu ochi umezi, Furnicel
Iscodi un soricel
Care-si scoase capul fin
Dintre frunze de arin:
- De ce frunza-i irosita
Si joaca ne-a fost oprita?
De ce-i vesteda, mai moale,
Iar culoarea-i ca de soare?
De ce vantul ma-nfioara?
De ce-mi pierd o lacramioara?
Soricelul s-a-ncruntat,
La ceafa s-a scarpinat,
Se foi, se rasuci,
Stranuta, apoi tusi,
Privi cerul, cand pamantul,
Simti respirand si vantul
Si rosti c-o mina grava,
Delicat, fara zabava:
- Veni toamna cu ghetute,
Hai, fuguta in casute!
