Cainele si catelul

"Cat imi sunt de urate unele dobitoace, Cum lupii, ursii, leii si alte cateva, Care cred despre sine ca pretuiesc ceva! De se trag din neam mare, Asta e o-ntamplare: Si eu poate sunt nobil, dar s-o arat nu-mi place. Oamenii spun adesea ca-n tari civilizate Este egalitate. Toate iau o schimbare si lumea se ciopleste, Numai pe noi mandria nu ne mai paraseste. Cat pentru mine unul, fiestecine stie C-o am de bucurie Cand toata lighioana, macar si cea mai proasta, Caine sadea imi zice, iar nu domnia-voastra." Asa vorbea deunazi cu un bou oarecare Samson, dulau de curte, ce latra foarte tare. Catelul Samurache, ce sedea la o parte Ca simplu privitor, Auzind vorba lor, Si ca nu au mandrie, nici capricii desarte, S-apropie indata Sa-si arate iubirea ce are pentru ei: "Gandirea voastra, zise, imi pare minunata, Si sentimentul vostru il cinstesc, fratii mei." - "Noi, fratii tai? raspunse Samson plin de manie, Noi, fratii tai, potaie! O sa-ti dam o bataie Care s-o pomenesti. Cunosti tu cine suntem, si ti se cade tie, Lichea nerusinata, astfel sa ne vorbesti?" - "Dar ziceati..." - "Si ce-ti pasa? Te-ntreb eu ce ziceam? Adevarat vorbeam, Ca nu iubesc mandria si ca urasc pe lei, Ca voi egalitate, dar nu pentru catei." Aceasta intre noi adesea o vedem, Si numai cu cei mari egalitate vrem.