Domnul Vucea

Auzisem eu de turci, de muscali si de nemtii cu coada; ziua, la miaza-mare, îi vedeam înaintea ochilor cu palose late, cu sulite lungi, calari pe cai, sarind gardurile mahalalei, ca si cum ar fi sarit o dara de bou; îi vedeam robind roate de copii si de muieri, lasand în urma lor jale si nori grosi de pulbere.

Dar oricât m-ar fi spaimântat si fericit lumea basmelor si-a povestilor, când mi-aduceam aminte ca de la S-ta Marie o sa trec la scoala domneasca, din coloarea de negru, uitam si de turci, si de muscali, si de nemtii cu coada, si de "Tara cocorilor".

Ma apropiam cu gândul, sfiicios, tremurând, d-acea vestiti scoala, ca de un urs împaiat, gata sa fug. Mi-era frica si mi-era draga. Si mi-era draga fara sa banuiesc nici cum e, nici unde e.

Doua lucruri aflasem: ca e "domneasca", iar nu cum era a noastra din curtea bisericii, si ca dascalul e "profesor", trebuind sa-i zici "Domnul", iar nu cum îi ziceam noi, la al nostru, "Nea Nicu".

De pe la Sân-Petru eu îmi luam ghiozdanul, îi treceam baierile pe dupe gât si colindam pe aceleasi carari din gradina noastra, zicând ca am plecat la scoala domneasca. Uneori îmi legam de mijloc, c-un crâmpei din frânghia mamei, taiat pe furis, si pe Grivei, si-l luam cu mine. Cânele casca de caldura, repezea capul dupe muste, clantanind dintii.

Eu îi vorbeam de scoala domneasca:

- Hai, mai Grivei, mai, nu fi lenes. Acolo e scoala, nu gluma... profesor mare si învtaat, iar nu ca Nea Nicu, care se încurca când zice cazania... Mai Grivei, este asa de grozav profesorul ca, d-ai vrea, chiar si tu ai învata carte... Ci lasa mustele, nu fi prost... Si-i zici "Domnul" ca, de nu, îsi manânca coada... si sa nu scoti limba d-un cot, ca-ti manânci si urechile, bunatat' de urechi, mai Grivei, mai...

Câte nu spuneam si pisicii! Parc-o simt si acum, ghemuita în sân, calda si moale. Torcea, cu capul pe gura camasii, cu ochii lenesi si galbeni.

- He! he! Martinico... hai la scoala domneasca, ca sunt profesori buni... Sa nu-ti fie frica... Daca ai învata adunarea, îsi da un soarice... la scadere îsi da doi... la fractii te face împarateasa soaricilor... Daca nu te-i sili, sa stii, draga Martinica, ca te ia de coada, te învârteste de trei ori si-ti crapa fierea de pamânt...

Voiam sa sperii pisica. Pisica, sfârr-sfâr, închidea pleoapele lenes si nepasator, iar mie îmi treceau fiori reci d-a lungul spinarii, caci eu credeam pe profesor atât de mare, ca mi-l închipuiam mai mare si mai tare ca tata chiar... Doamne, dar daca, în loc sa ia pisica de coada, m-o înhata pe mine d-un picior?...

Se ducea chieful pe copca, si ma întorceam acasa, însirând pisicii vorbe de mângâiere:

- Lasa, Martinica, nu fi fricoasa ca Domnul e bun... nu bate la palma... nu pune în cârca ca sa traga la spate... nici nu te-asterne cu talpile la falanga, ca Nea Nicu, când bea ce-a strâns cu discul.

Mai erau cinci zile pâna la acoala domneasca. Toate lighioile din curte aflasera ca va sa ma duc la o scoala mare. Cânele, pisica si cei patru cai ai tatii stiau pe de rost cum trebuie sa fie în ochii Domnului: nici unul nu s-ar fi dus fara botini în picioare, caci desculti nu i-ar fi primit decât Nea Nicu, c-un sfant pe luna.

Noaptea visam scoala: un palat mare, mare si frumos, ca în basme, cu porti de fer, cu geamlâcuri, cu usi de clestari, cu ziduri vopsite ca niste icoane, si mai împodobite decât steaua lui Nea Nicu, încondeiata de Burghelea, zugrav vestit, caruia îi frecam vapselele între pietre numai ca sa ma uit la el zile întregi cum din nimic scotea sfinti, îngeri, draci, cai si balauri.

Veni si ziua de scoala domneasca.

Abia se luminase. Ma destepta frate-meu, care învata la o scoala si mai nalta, si citea pe carti cu oameni cu pantalonii scurti si umflati, cu palarii mari, cu funde la ciorapi, cu sabiile mai mult scoase decât în teaca. Mi-aduc bine aminte ca unul sarea de la al cincilea cat, si c-o mâna îsi tinea palaria. Grozav îi era de palarie!

De la Nea Nicu apucasem sa citesc pe silabisite. Frate-meu me învatase sa citesc ca pe apa în cartea de citire. La "când cu ciuma lui Caragea, se raspândeau orasenii prin sate si satenii prin pustii", nu m-ar fi oprit nimeni din turuiala. O ziceam dintr-o rasuflare. Ba uneori uitam sa întorc foile si tot nu faceam gresala. Frate-meu ma mai învatase cele patru socoteli si fractiile. Ce stiam mai bine era tabla lui Pitagora. Ma învatase si istoria cu sase domni vestiti: Radu Negru, de care as fi jurat ca fusese român neam de arap; Mircea cel Batrân, în capul meu, se încurca în barba Alexandru cel Bun, ala voda vezi; Stefan cel Mare de care râdeam sa ma prapadesc, gândindu-ma ca fusese asa de pitic cs aprodul Purice se pusese piua ca el, Stefan cel Mare, sa încalece calul; Mihai Viteazul ma facea sa tai cu nuiaua vârfurile de urzici când îl spuneam pe dinafara si, în sfârsit, Constantin Brâncoveanu ma facea sa plâng de câte ori îl taiau turcii pe el si pe coconii lui.

Si spunea c-o sa ma scrie d-a dreptul în clasa a treia.

Ma desteptas.

Tresarii. Îmi tâcâia inima.

Si-mi zise:

- Sa nu-ti fie frica. Sa spui tare si deslusit.

- Tare... da...

Si nu vedeam înaintea ochilor de frica.

- Si deslusit.

- Si deslusit...

- Sa nu tremuri.

- Sa nu tremur...

Si mie-mi clantaneau dintii în gura.

Ma îmbracai; ma spalai cu apa rece; ma încaltasi cu niste pantofi noi; mama ma pieptana si ma saruta pe frunte, asa ca o pricepui... "Sa nu-ti fie frica, sa nu ma dai de rusine"...

Stiam eu în câte feluri saruta mama: altfel de eram bolnav, altfel când o ascultam, altfel când învatam lectia, altfel de plângeam si voia sa ma împace, si cu totul altfel ma saruta când ma trimise la scoala domneasca.

Pe drum, bonca-bonca, ma împiedicam de toate pietrele. Inima îmi zvâcnea cum îmi zvâcnea când altii se încercau sa-mi ia zmeul de coada.

Si tocmai departe, dincolo de S-tu Stefan, frate-meu se opri si-mi zise:

- Aici e scoala.

Scoala!...

Mi se opri rasuflarea. Facui ochii mari. Nu-mi venea sa crez. Aceea sa fie scoala domneasca? Niste case lungi, pitici si darapanate. Dar n-avea porti înalte de fer, caci n-avea de loc. În fata scolii, o veche pivnita plina cu gunoi; în jurul ei, o curte mare cu balarii.

Asa case vazusem si eu.

Frate-meu ma lasa în curte. O sumedenie de copii tipau, se zbeguiau, sareau într-un picior la sodron, se jucau cu sâmburi de roscovs si cu nasturi.

Poi asa scolari mai vazusem si eu!...

De nu m-ar trânti... si iaca frate-meu ma lua de mâna ai-mi zise încet:

- Sa mergem în clasa a treia. Directorul mi-a dat bilet sa te înscriu.

Când intrai în clasa vazui o vergea lunga galbena si lucioasa rezemata de masa profesorului, a Domnului.

Domnul - un om nalt, slab, cu barba rara si înspicata.

Domnul era încruntat si galben.

Domnul striga pe baieti c-un glas ascutit.

Baietii stau ca sfintii în banci. Vro trei, cu urechile rosii si aprinse ca focul, în genuchi, lânga o tabla neagra: lacrâmile le picurau în cartile deschise si aduse la vârful nasului.

Vergea, lacrâmi, urechi rosii, Domn uscat si nalt... Sa dusese curajul!... Dârdâiam. Si frate-meu, dupa ce vorbi încet cu profesorul, îmi sopti:

- O sa te asculte, sa spui tare si deslusit.

Si pleca. Îmi venea sa ma iau dupa dânsul. Si n-am plâns, nu de rusine, ci de frica.

Domnul se uita la mine cu niste ochi osteniti. Intrasem în pamânt. Când deschise gura, mi se paru ca ma si înghite.

- Ei... baiete... de câti ani esti?

- De opt... am împlinit la Sân-Petru...

Glasul îmi tremura ca si cum mi-ar fi batut toaca pe beregata.

- Stii sa citesti?

- Stiu...

- Scoate "Lectura".

Bag mâna în ghiozdanul facut de mama dintr-o foaie de cuadrilat si scot Lupul si mielul. Asa ziceam noi cartii de citire, fiindca începea cu: Lupul si mielul...

Ceru si el o carte S-o deschise.

Mie-mi juca cartea în mâni si-mi juca pâna cazu jos.

Baietii râsera.

Ma aplecai si iau cartea. Domnul striga asa de tare "tacere", ca încremenii cum eram, adus de mijloc.

- Ia-ti cartea! Deschide-o la foaia 50 si citeste!

Luai cartea. O deschisei. Eu o întorceam la foaia 50, ea se întorcea la foaia 80, la Ciuma lui Caragea. La 50 era Tentatia.

- Ci zi odata, motologule!

Eu, de frica, începui:

- Tentatia!...

Cartea se deschise la foaia 80; si eu, trage-i tare si deslusit:

- Când - cu - ciuma - lui - Caragea - se - raspândeau - orasenii - prin - sate - si - satenii - prin pustii...

Scolarii pufnira în râs.

- Dastul, vad ca stii. Ce-ai învatat la aritmetica?

- Adunarea, scaderea, înmultirea, împartirea si fractiile vulgare cu adunarea, scaderea, înmultirea si împartirea lor.

- Cât fac 25 de magari si cu 15 boi?

Ma gândii eu, ma razgândii. Îmi dam cu socoteala: asta nu e adunare, ca frate-meu îmi da sa adun tot lucruri de un fel, si asa zicea el ca este adunarea. Ei, trebuie sa fie înmultire. Dar frate-meu ar fi fost mai bun, mi-ar fi spus cât a dat pe un magar si pe un bou, ca sa pot spune cât fac toti la un loc. Daca vazui ca nu se poate altfel, ma hotarâi sa raspund:

- Domnule, nu pot face socoteala pe magari si pe boi, ca tata n-are decât cai... la cai m-as pricepe...

Eu stiam ca tata cumparase un cal, pe Micul, cu 200 de lei.

Domnul râse, scolarii pufnira pe mine ma podidira lacrâmile.

- Fie si pe cai! Ei, acum sa te vaz!

Ma duc la tabla; iau tibisirul; il scap de vro trei ori din mana si incep sa socotesc magarii si boii in cai, pe pretul Micului, adica pe 200 de lei. Adun 25 de magari cu 15 boi, inmulteasc suma cu 200 de lei si ma intorc spre profesor. El se uitase in jos si nu vazuse nimic din socoteala mea.

Tusesc bine si strig :

- Opt mii , Domnule!

Râzi Domnul, si râzi, si râzi! Când se potoli, zise, privind în tavan:

- Auzi, 25 si cu 15 sa faca 8 000! Monitor general, ia-l si du-l în clasa a doua!

Monitorul general ma înhata de mâneca si ma scoase pe use afara. Pe drum îmi spuse: "Te-a dat îndarat".

Dupa câteva învârtituri, deschise o use. Intrai în clasa a doua si dadui cu ochii de un profesor cu barba alba.

- Domnule Vucea, pe dumnealui l-a dat îndarat domnul Petran.

- Ha, ha, tatarul, îndarat tatarul... ha, ha, tatarule!... bine, tatarule!...

Asa încapui eu pe mâna Domnului Vucea.

Dupe o luna de zile întelesesem rostul învataturii si cunoateam bine pe domnul Vucea.

Multi ani l-am visat. Chiar acum îl vaz înaintea ochilor.

Scund, grasuliu, cu parul marunt si încaruntit, cu barba ascutita potrivita din foarfeca, mai mult alba, si alba ca zapada în vârful ei netezit; niste ochi verzui, mici si repezi; o fata galbuie, curata si fara pic de sânge. Iarna sa cocolosea într-o bunda cu blana lanoasa vara însa îsi ramâneau ochii la el de frumos ce era îmbracat: haina albastrie, pantaloni negri, jiletca de dril nautiu, calcat si lustruit, un lant de aur, gros ca pe deget.

Si ce curat! Îsi stergea ghetele cu batista, dadea necontenit bobârnace gunoaielor de pe haine, si dupe bobârnac sufla de trei ori, scurt si repede, si dupe ce sufla facea din gâtlej: "hea, hea".

Dar când mergea, Domnul Vucea nu era de fel ca ceilalti oameni. Ne uitam la el de departe. Pasea iute, marunt, usor, ca un soarice, si scuipa în urma când trecea pe lânga murdarii; daca era noroi, calca din peatra în peatra, tot în crestetul pietrelor, scuturând picioarele ca o pisica. La usea cancelariii îsi coprindea barba în mâna dreapta, s-o netezea, ridicând buza de dasupra în sus, ca si cum ar fi mârâit; mustatile si le clantanea între degete; deschidea mâna, sufla într-însa, tusea si intra pe usa binisor, fara sa- i s-auza pasii.

Lectiile mergeau struna. Nu învata nimeni nimic.

Clasa avea saisprezece banci; bancile aveau saisprezece "primi" si saisprezece "monitori"; peste monitori erau trei "monitori generali": doi de învatatura si unul de "ordine". "Generalii" ascultau pe "monitori"; "monitorii" ascultau pe "primi"; "primii" ascultau pe scolarii fara grad. Scolarii dau "interes" primilor, primii monitorilor; monitorii ungeau pe generali; iar generalul de ordine, care nu punea note la învatatura, ci numai însemna, cu o cruce, cu doua si cu trei, pe cei ce nu sta smirna, când îi venea lui pofta "sa se auza musca în tavan", lua ce putea de la monitori, primi si scolari. Generalii bateau pe toti; monitorii, de la primi în jos; primii, pe scolari; scolarii sa târnuiau între dânsi.

Pentru nota "rau" nu dadeai nimic; pentru "binisor": pâne, brânza, masline; pentru "bine" faceai bogaciul, simitul si placinta pe din doua; pentru "prea bine", pe lânga celelalte, mai daruiai arsice si condeie de fer noi; pentru "foarte bine", ceva gologani, mai ales din banii noi cari tocmai p-atunci iesisera; "eminentele", "eminenta mica" (e) si "eminenta mare" (E), cu ajutorul bancutelor si a jumatatilor de sfant.

Generalii aratau monitorilor sa învete "d-aici si pâna aici"; monitorii, primilor; primii, scolarilor.

De obicei, Domnul Vucea, când intra în clasa, noi fiind toti cu ochii pironiti în carte, începea sa cerceteze notele. Pe "binisor" îi tragea de urechi, lui "rau" îi tragea la palma cu linia lata, cu nuiaua sau chiar cu linia în patru muchi când sa facea foc.

Oh! Atunci era nespus de rau! Se scarpina în barba, repede de nu i sa vedeau degetele, si poruncea fara mila:

- Da-i zece tatarului, da-i zece!... ha! tatarul!...zece!... cinci cum o fi si cinci pe dunga!

Generalii trageau strasnic. De câte ori auzeam "jart", auzeam si "aoleo"! Inima noastra, cât puricele, dodata sa umfla si ni se poticnea rasuflarea.

Mi-aduc aminte ca odata am strâns ban cu ban, din ce-mi da mama, pâna am facut o jumatate de sfant. Doua saptamâni nu luasem decât binisor si rau. M-a zguduit de urechi, mi-a tras la palma, iar în ziua când era sa ajung la linia în patru muchi, la "cinci cu o fi si la cinci pe dunga", am dat monitorului o jumatate de sfant. În ziua aceea mi-a dat: foarte bine, eminente mici si eminente mari.

Domnul Vucea, vazând asa minune, s-a scarpinat în barba si-a râs, un râs necajit.

- Ha, tatarul, vezi, tatarul, când vrea învata tatarul, da-i trei pe dunga ca poate si nu vrea!

Lunea la Domnul Vucea era de spus. Spusul era cronica mahalalelor. Vucea sta pe catedra, cu capul rezemat în mâni, coatele pe catedra. Un scolar repezea mâna în sus, cu doua degete întinse.

- Ha, ce este?... S-a întâmplat ceva?

- E de spus, Domnule Vucea.

- Bine, tatarule... spune, tatarule!

Si începea.

- Un geambas da la prastie un cal neînvatat; un copil mic, jucându-se si nebagând de seama, a intrat în aria calului; calul l-a calcat în picioare si l-a facut praf; pe copil l-au ridicat mort, cu capul zdrelit si leoarca de sânge.

Domnul Vucea se cutremura, se îngalbenea si, încheindu-se la haina, zicea:

- Ha... tatar de copil!

Se scula altul si începea.

- Lânga noi au calcat hotii. În casa erau cinci copii. Doi dormeau cu ma-sa si trei cu tat-sau... Mi-e frica sa mai spui, domnule Vucea...

Vucea, tremurând, întreba:

- Pe copii i-au omorât?

- La trei le-au taiat capul cu satârul... celorlalti le-au bagat pumnul pe beregata...

- Oh!... tatarii!... Dar pe muma?

- Mumei nu stiu ce i-au facut... s-au strâns-o de gât cu stergarul...

- Vezi, tatarii!... Ce i-or fi facut?... S-au omorât-o blestematii... dar pe barbat?

- Pe el l-au jupuit de la talpi pâna la crestet, apoi l-a dumicat bucatele si l-au facut morman în mijlocul casei; în vârful mormanului i-au pus capul cu dintii rânjiti...

- Oh! Oh!... cu dintii rânjiti!... Pripasel, vin-aici, ticalosule!... Vin-aici!

Pripasel era catelusul lui cret, de care nu se despartea.

- Vin-aici! striga Domnul Vucea, si începea sa se plimbe prin clasa.

Si al treilea se scula, ca el stie una "mai frumoasa". Apoi venea al patrulea s-al cincilea, cu scorneli cari mai de cari mai încornorate.

Suna de iesire. Rugaciunea. Sa mântuia clasa.

Dupa prânz, tot lunea, era cercetarea vestmintelor s-a palariilor. Vestmintele sa fi fost curate si cârpite. Palariile si caciulele cu boieri pe dupe gât, atârnând pe spate.

Domnul Vucea ne lua pe rând. Dupe el mergeau cei trei generali: unul cu nuiaua, altul cu linia lata si cel mai înfiorator, cu linia în patru muchi.

Pâna sa cerceteze pe toti, pâna sa faca morala unora si pâna sa bata pe cei de cuviita, clopotul suna de iesire. Cu totii saream în picioare. Un general zicea Împarate ceresc, Crezul si Lumina lina. Domnul Vucea umbla binisor si pe furis cu nuiaua în mâna, ca sa umfle pe cei ce n-ar fi stat drepti si smeriti înaintea lui Dumnezeu.

Si adeseori, când ajungeam pe la "si iarasi va sa vie sa judece viii si mortii", s-auzea câte un: "jart, trosc, pleosc, aoleo! ha! tatarule!"

Iaca lectiile de lunea.

Joia dupe prânz nu învatam, era odihna traditionala de la mijlocul saptamânii. Dimineata era ordinea si învatatura practica. Domnul Vucea, însotit de generalii armati, întreba pe fiecare în parte o sumedenie de lucruri cu raspunsurile lor stiute de mai nainte.

- Cum trebuie sa vie scolarul la scoala?

- Cu lectiile învatate.

- Cum trebuie sa stea scolarul în banca?

- Drept, cu caciula pe spate si cu ochii pe carte.

- Cum trebuie sa mearga scolarul pe ulita?

- Linistit, sa nu asmuta cânii, sa nu înjure si sa nu se bata.

- Câte natii sunt în Principatele Unite?

- Mai multe, dar cei mai multi si mai destepti sunt cei patru milioane si jumatate de români, caci românul pacaleste pe toti ceilalti, pe turc, pe muscal, pe neamt, pe tatar, pe popa si pe tigan.

- Cum deosebeste românul pe grec de român?

- Îl pune sa zica: "retevei de tei, miriste de mei".

- Si cum zice grecul?

- Pitigaindu-si buzele, pelticind si stropind, zice: "retavela tela tin de la miliste mela".

Se ispravea si cu joia.

Puneam cartile în ghiozdan, ne rugam pentru "minte, învatatura si sanatate, parinti si profesori" S-o tuleam la poarca, la arsice si la zmeu.

Sâmbata era rânduiala de duminica. Mânele, obrajii, urechile, gâtul si parul sa fi fost spalate cu sapun, iar unghiile taiate. Începea inspectia de dimineata. La palma îsi tragea cu linia, peste obraji lipea câteva tatarului, de urechi te încalzea, departe da cateaua, la ceafa burdusea pe tatar.

Cu unghiile era învrajbit rau.

Daca nu erau bine taiate, faceai mâna puica, strângând degetele floare, cu unghiile în sus, apoi, cu linia în patru muchi, judeca puica tatarului. si era judecata grea, ca tipam ca din gura de searpe. Iar Domnul Vucea, jucând pe picioare si scarpinându-se în barba, ca si cum ar fi cântat p-o chitara, râdea, clipea repede si zicea mereu:

- Fa puica, tatarule!... Iata cum zvâcneste tatarul!... parca-l omori... Da-i bine, general! Mai una... mai cinci...

Si în loc sa scaza, suia mereu, de ce strigai mai tare.

Martea, mercurea si vinerea.

Scotea pe un general la tabla ori la harta. Monitorul general bolborosea capitalele câtorva judete, facea pomelnicul partilor de cuvânt, încurca pe tabla un caz de înmultire, la al carui sfârsit n-ajungea niciodata.

Domnul Vucea casca, se freca la ochi, se scarpina în barba, pâna i se ura.

- Destul, tatarule... Vaz ca stii... Bine, tatarule...Acum sa prindem un tatar... Treci la loc. "Cuvântul de ordine."

Monitorul general striga cu glas tare:

- Ochii pe carte, gândul la lectie, liniste profunda si far' de miscare. Cinci dintr-o data si oprit!

"Cinci dintr-o data si oprit" însemna ca cel ce va misca o mâna sau va întoarce capul cât de putintel va mânca cinci nuiele la palma si-l va închide la arest pâna noaptea.

Toti încremeneau cu ochii în carte.

Domnul Vucea închidea ochii. Sa prefacea ca doarme (uneori dormea cumsecade). Îsi rezema capul în mâni, acoperindu-si fata cu degetele resfirate, ca sa prinda vrun tatar.

Dupe un ceas de amortire tâmpita, ne apuca ameteala. Ne auzeam rasuflarile.

Ideea d-a nu misca ne obosea si capul începea sa ne tremure. Locul unde fundul testii sa înjuga cu sira spinarii ne durea. De era vara, naduseala începea sa ne curga pe obraji si pe dupe urechi, în jos, d-a lungul gâtului. Cu neputinta ca cei mai slabi sa nu miste o mâna, un picior; sau, gâdelati de siroaiele de naduseala, sa nu vrea sa se stearga.

Dastul!

Nelegiuirea se pedepsea.

Domnul Vucea tresarea vesel de pe catedra, se scarpina în barba si striga mulaumit:

- Ha, tatarul! Am prins un tatar! General de ordine, cinci si oprit!

Când nu era prinsul era pârâtul de arsice.

- Ei, ce dracos mai are arsice? întreba Domnul Vucea.

Si copiii, unii rai, altii din prostie, începeau:

- Cutare a spalat pe cutare de zece capre s-o miala.

- Ha, tatarul!...

- Cutare are un ciorap plin de solbe.

- Ha, tatarul!...

- Cutare are cinci ichiuri plumbuite, trei din dreapta si doua din stânga.

- Ha, tatarul!...

- Cutare a facut un "pui-de-giol" de douazeci de capre.

- Ha, tatarul!...

Si pe toti îi însemna. A doua zi trebuia sa aduca ichiurile, caprele, mielele si solbele lucioase, caci altfel ar fi mâncat la palma dimineata, dupe prânz, în toate zilele, pâna le aducea. Cel care n-avea atâtea arsice plângea la ma-sa si la tat-sau ca sa-i dea parale si sa cumpere câte îi lipsea.

Dupe ce Domnul Vucea umplea cu oase toata cutia de la catedra, venea mezatul.

- Ei, acum sa vedem, cum se vând "gioalele" ?

Si noi, gata:

- La S-tu Stefan, trei capre S-o miala la trei parale.

- La Olteni, patru capre.

- La Delea-Noua, trei.

- La Lucaci, trei s-o miala.

- La Troita, ichiurile p-un firfiric.

Domnul Vucea împartea comoara la care jinduiam cu totii. Însemna ce da fiecaruia, si în timp de trei zile trebuia sa-i aducem banii. În ziua când primea paralele ne batea fericea... nu batea pe nimeni!

Dar când perdea pe Pripasel... ce noroc pe unii mai mari!

Câte zece se sculau sa spuie ca banuiesc ei cam pe unde sa fie Pripasel.

- Eu stiu o cateluse în cutare ulita...

- Si eu alta mai frumoasa, pe dincolo...

- Eu, una alba si creata, a unui doctor...

- Ha, tatarul, e crai ticalosul! Sa mi-l gasiti, ca mâhnesc pe cocoana... (Cocoana era femeia lui). Ce crai de tatar!... Mic s-al dracului...

Si îndata plecau câte zece dupe Pripasel, dar numai din cei mari si cari dovedeau ca au bani sa cumpere salam, sunca si cârnati, ca sa poata momi pe Pripasel.

Dar si noi, cei mai mici, aveam partea noastra.

În timpul verii, pe caldura si zapuseala, Domnul Vucea asuda mult. Si tinea la viata ca un pusnic la Dumnezeu. Ne trecea pe toti într-o odaie - clasa noastra avea doua odai despartite la mijloc c-o use - se dezbraca, scotea camasa si trimetea pe unul mai mic sa i-o usuce la soare. Trebuia sa-i întindem camasa numai pe pelin, ca altfel "cinci dintr-o data si oprit".

Într-o zi ma trimese si pe mine. Marturisesc pacatul. Am trecut pe la putina cu apa si i-am trântit pe camase doua cani, pline, rase. Pâna la patru n-a fost cu putinta sa se usuce. Si m-am plimbat de la camase la Domnul Vucea, spunându-i întruna:

- Nu se usuca, Domnule, e asudata rau.

Domnul Vucea n-avea slugi. Afara de bucatareasa, slugi eram noi. Pe cei saraci si neîmbracati nemteste ne însirase pe lista târguielii.

Când ne-a rânduit la piata si la bacanie a strigat catalogul.

- Cutare!

- Aici!

- Ha, tatarul... nu e bun... cade cu cosnita...

Nu era bun.

Fireste ca nu.

Era voinic, sanatos, rumen la fata, dar cu pelita subtire, mâni albe, palarie de pai, frumos împletita si ghete lustruite.

- Cutare!

- Aici!

- Bine... Bravo tatarul, bun!... pe lista.

Bun! Slab si galben. Cizme groase si mari. Zdrentaros si cu mâni crapate.

- Cutare!

- Aici!

- Prost!... Gura-casca... Uite-cosnita... Prost!

Asa. Prost! Cu haine fumurii de vânator, gaitanate cu verde, cu pantaloni scursi si cu cizme de lac. Copil de mosier. Pe vreme rea venea cu trasura la scoala.

Si, ciudat, acestia nu erau buni nici pentru "cinci dintr-o data si oprit".

Cei goi, cei flamânzi, cei din marginea orasului, cei orfani, cei umiliti, cei batuti - la cosnita.

Ne alegea doi-doi. În fiece zi câte o pereche nu venea la scoala decât ca sa strige: "aici - aici - de rând la piata". Si plecau acasa la Domnul Vucea, în Lucaci. Dupe ce târguiau, cocoana îi oprea toata ziua la deretecatul casei, batutul saltelelor si maturatul curtii.

Si ce lucruri bune târguia Domnul Vucea din gura pietei! Cum le mâncam cu ochii, înghitind în sec! Jimbla calda de la "Ochi-Albi", alba, prajita si cu coltuc revarsat. Mirosul, si facea paralele! Dar salamul, dar costita afumata, dar halvaua, dar migdalele, dar calupurile de ciucalata, dar alunele mari si nautul prajit, dar stafidele galbene si curmalele din cutii! Pe toate le duceam la încheietura cotului. si cât erau de bune, ca mie-mi lasa gura apa, atât erau de grele. Si o data n-a zis Domnul Vucea: "Na si tie una, tatarule!"

Ce ma chinuiau, din piata pâna la cocoana, erau jimbla, salamul, alunele si migdalele. Eu întorceam capul de la cosnita, dar jimbla si salamul miroseau, iar alunele si migdalele sunau. Erau vii. Jimbla si salamul ma luau de nas; migdalele si alunele ma luau de urechi; toate ma întorceau spre cosnita în care purtam greutatea unei fericiri straine.

Sa fi furat?

Oh! taceti!...

Nu stiti de câte ori m-a chinuit acest gând.

Si nu m-a oprit morala crestina. Eram sigur ca Dumnezeu ar fi tinut cu mine. Dar de unde stiam eu ce însemna bacanul într-un catastiv mic?

Si n-ati cunoscut pe cocoana. Nalta, subtire, slaba si cu niste ochi... Doamne, ce ochi! Ce ochi ascutiti si cum îi jucau în cap! Ochii ei, de m-ar fi tintuit un sfert de ceas, mi-ar fi gaurit fruntea s-ar fi trecut pe dincolo.

Cum îi aduceam cosnita, deschidea catastivul, citea în gând, miscând buzele, apoi se uita la mine: la mâni, la gura, la sân, la buzunare. Mi se parea ca ma dezbraca, ca-mi scutura albiturile, rând pe rând, una dupe alta.

Dupe cum ne deprinsese sa fim - lasi, mincinosi, pârâtori, lenesi - ne-ar fi fost usor sa furam, dar ochii cocoanei erau mai neîndurati ca morala crestina.

Eram sigur ca ochii ei, dintr-o aruncatura, cântareau salamul si numarau alunele si migdalele!

Ce vise marete îmi sfarâmase mie scoala domneasca! În loc de palatele închipuite, când ma plimbam cu Grivei si cu pisica în sân, gasisem niste case mici, murdare, cu tencuiala jupuita. În loc de un profesor învatat si blând, cazusem în gheara unui batrân copilaros si rau.

Îl uram, si ura mea, de victima nevinovata, n-avea nici o margine.

Si fi ars casa pe el, m-as fi tavalit de bucurie.

Acasa nu spuneam nimic. Mila mamei s-a tatii mi-ar fi ucis cel din urma pic de mândrie. Ei, cari nu lasasera pe nici unul din fratii mei sa s-apuce de negustorie, sub cuvânt ca pâna la stapân trebuie sa fie "slujba", sa afle ca eu, o data pe saptamâna, slugarnicesc?

Nu ma plângeam, dar în fiece seara, când mama ma punea sa-mi fac rugaciunea, eu o sfâraeam cu cuvintele: "Doamne, îndura-te si ia pe Domnul Vucea, ca nu ne învata nimic, ne bate si ne trimete cu cosnita în piata!"

Cocoana, si ea mi-era urâta, dar mi-a facut pe pofta inimii,

M-a razbunat de un an întreg de chinuri în cea din urma zi de examen.

Eu si cu un prieten eram de rând.

De dimineata ne-am dus acasa la Domnul Vucea.

Era în halat.

Îndata ce ne vazu:

- Bine, tatarilor, foarte bine, eminenta mare, c-avem de lucru astazi!

Într-un sopron, ne arata un maldar de hamuri, verzi de musita si cu alamurile ruginite.

- Iaca, tatarilor, pâna diseara e destula vreme sa curatati, sa spalati si sa ungesi hamurile.

- Dar pe noi nu ne-ai ascultat la examen, Domnule, ai azi sa sfârseste examenul...

- Bine, tatarilor... nu face nimic... stiu eu ca sunteti baieti buni...

Domnul Vucea avea o cabrioleta si doua perechi de hamuri. Când venea vacanta cumpara un cal, când începea scoala îl vindea.

Amândoi, si abia duceam hamurile. Noroc ca, daca eu eram de 9 ani, prietenul meu împlinea 14.

Curtea era mare si cu iarba deasa, presarata cu pajuri galbene de papadie.

Sub un nuc batrân, o fântâna.

Lânga ghizdurile ei, începuram a freca cu moloz.

Domnul Vucea iesise în pridvor, gata sa plece la scoala. Dodata, se auzi glasul întepat al cocoanei:

- Asculta, unde pleci?

- La scoala, Bibiloi.

- Dar Pripasel? E o saptamâna si nu l-ai gasit.

- Un tatar, Bibiloi, un craidon blestemat... O sa-l gasim... Am trimes cincisprezece scolari...

- Si vino încoa odata!

Domnul Vucea, tremurând, intra în casa. Cearta începu de la târguielile de tara, caci a doua zi de examen trebuiau sa plece.

- N-ajunge!

- Ba ajunge...

- Icrele n-ajung!

- Ba ajung...

- Castanele n-ajung!

- Ba ajung...

- Salam ai luat putin!

- Ba e destul...

Atunci vocea cocoanei se ascuti si se ridica sus de tot:

- Ajunge? ai?... E destul? ai?... Când zic eu ca n-ajunge si nu e dastul?..

Si, dupe tipat, se auzi "jart, jart, trosc, pleosc". Iar Domnul Vucea, dupa fiece trosnet, zicea repede:

- Ce faci, Bibiloi? Stai, Bibiloi! Nu da, Bibiloi! Cumpar, Bibiloi!

Coborî treptele pridvorului cu fata rosie ca racul.

Ce minune! Ce bucurie pe mine! Eu socotisem ca numai el da altora "cinci dintr-o data si oprit". Strasnice "cinci" mâncase Domnul Vucea!

Lesinasem de râs. Prietenul meu zicea necontenit:

- Ce faci, Bibiloi?... Stai, Bibiloi!... Nu da, Bibiloi!... Cumpar, Bibiloi!...

Abia ma potolii. Îmi stersei ochii de lacrâmi si întrebai pe prietenul meu:

- Cum se poate?... Cucoana sa bata pe Domnul Vucea?...

El îmi raspunse cu un aer siret:

- Îl bate. Cu a de astazi, eu stiu de patru ori. Îl bate. Ea e mai mica si el e prea mare. Ea e tânara si el batrân...

Nu pricepui nimic. Mai mici ce eram noi, mai tineri ce eram, si tot el ne batea pe noi...

Si frecând curelele:

- Dumnezeu sa-i dea zile multe cocoanei, ca tot ea, pân-o muri, o sa fie mai mica ca dânsul.

Pe seara, sfârsind frecatul si unsul hamurilor, trecusem în clasa a treia.

Când intrasem în scoala domneasca eram de opt ani, stiam cele patru operatii si fractiile. Acum eram de noua ani, trecusem în clasa a treia, si nu mai stiam decât adunarea si scaderea.

Dar ce-mi pasa mie!... scoala domneasca...

S-am plecat vesel acasa.

Grivei, ca totdauna îmi iesi înainte, dadu din coada si-mi linse mânele.

- Mai Grivei, mai, sa te fereasca Sfântul de scoala domneasca!

A doua zi ma simtii liber. Iertasem pe Domnul Vucea.