Copiii vaduvului si iepurele, vulpea, lupul si ursul

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;

De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.

A fost odata un om. El avea o fata si un baiat. Si ramaind vaduv de muma copiilor, il indemna ariciul sa se insoare a doua oara. Neveste-sei ii sta acesti copilasi ca sarea in ochi. Nu era dimineata, nu era seara, nu era clipa lasata de la Dumnezeu sa nu-i amarasca. Cand ii ciomagea, cand ii cicalea si cand ii da tutulor railor gonindui.

Copiii, biet, ca copiii, nu stiau ce sa faca, ce sa dreaga, ca sa umble dupa placul ei, dara in desert. Nu mai aveau zi alba, caci ea se tinea mereu de cara lor. intr-o zi, ea zise barbatului ei:

- Ma barbate, de nu ti-ei lua copiii sa-i duci undeva in pustietate, ca sa-i prapadesti, eu paine cu sare de pe un taler cu tine nu mai mananc.

- Da bine, fa nevasta, cum sa prapadesc eu asa bunatate de copilasi? Si unde sa-i duc?

- Nu stiu eu d-alde astea. Sa faci ce zic eu, ori mai multe nu.

Ce era sa faca bietul om? Sa nu o asculte, ii era ca i se risipeste casa si isi pierde rostul. Sa o asculte, ii era mila de copii. Dupa ce-l mai ciocmani muierea o toana, puse in gand sa-i faca voia, caci limbutia nevestei il scoase afara din tatani.

Se scula, deci, de dimineata, isi lua copiii si plecara impreuna cu vorba ca merge la lemne. Fata, ca una ce era si mai mare decat baiatul, lua in sort vro doi pumni de malai si presara pe drum, pana in padure, Aci daca ajunsera, tatal lor le facu focul, apoi le zise:

- Iata, copii, v-am facut focul; stati aici si va incalziti, ca eu ma duc ia, cat colea, sa tai nitele lemne, si cand ma voi intoarce am sa va aduc mere.

- Bine, tatuta, raspunsera copiii, numai sa nu zabovesti mult, caci ne este frica singuri.

- Fiti pe pace din partea asta.

Zise si pleca. El se opri la o departare cat arunci cu o zburatura de tandara, si se sui intr-un copaci si lega un capatai de scandura de varful copaciului. De cate ori batea vantul scandura se lovea, iar copiii ziceau:

- Auzi, tata taie lemne.

El insa se intoarse la nevasta, si ii spuse ceea ce facuse. Iara daca se facu seara, pusera masa si mancara. Mai ramaindu-le niste faramituri, ii zise nevasta:

- Unde or fi copiii tai, barbate? Ar putea sa manance si ei ceea ce ne-a ramas.

- Iata-ne aci si noi, iata-ne aci.

Si iesira de dupa cosul bordeiului si mancara.

Dupa ce se scula tatal copiilor, vitrega intreba pe copii cum a nemerit de s-au intors. Iara fata ii povesti tot ce facuse, si cum se ascunsesera dupa cos, daca ajunsera acasa, de frica sa nu-i bata.

Pasamite ei se luase dupa dara de malai ce o presarase fata, cand mersera in padure.

Mai trecu, ce mai trecu, si strigoaica de vitrega iara se tinu de cara barbatului sau ca sa-si prapadeasca copiii.

Si neavand ce-si face capului, tatal isi lua copiii si pleca cu dansii iarasi in padure.

Fata voi sa ia si de asta data malai, dara nu mai gasi; se duse la vatra sa ia cenusa, dara vitrega o lovi cu vatraiul peste mana.

Ajungand in padure, tatal lor le facu focul, si ii lasa acolo ca sa se duca sa taie lemne. Si s-a cam mai dus, si dus a fost, caci pe la dansii nu se mai intoarse.

Asteptara ce asteptara, si daca vazura copiii ca tatal lor nu se mai intoarce, o luara si ei inspre partea incotro se duse el, ca sa-l caute. Si negasindu-l orbacaira si ei prin padure pana in seara. Baiatul, mai mic fiind, incepu sa scanceasca de osteneala si de foame. Fata se vaicarea si ea ca nu stia ce sa-i dea de mancare si unde sa se aciuieze.

Umblau ce umblau, si iarasi se intorceau la focul unde ii lasase tatal lor. Baiatul scancea mereu, ca era rupt de osteneala. Amurgul dase peste dansii nemancati si neodihniti.

Atunci fata, ca sa impace pe copil, sa-l faca a adormi cu gandul la mancare si sa nu mai planga, baga in spuza focului o baliga de vaca ce gasi pe-acolo, prin padure, si zise fratelui sau celui mai mic:

- Taci cu dada, baietelul dadei, ca uite am pus turta in foc sa se coaca. Pana atunci pune capul ici in poala dadei si trage un somnulet bun.

Baiatul crezu pe soru-sa si tacu. intr-acestea iata ca se pomenese cu un unchias.

- Buna vremea, nepotilor, le zise.
- Multumim dumitale, mosicule, ii raspunde fata.
- Dara ce aveti acolo in foc?

- Ce sa avem, tata mosule, iaca am pus o baliga de vaca ca sa impac copilul asta, care este rupt de osteneala si pocaltit de foame.

Si dupa ce mai sezu nitel, zise mosul sa o scoata din spuza ca s-o fi copt. Fata se supuse; dara cam cu indoiala. Cand ce sa vedeti d-voastra? scoase o paine alba ca fata lui Dumnezeu.

Pasamite mosul acela era chiar Dumnezeu, fara insa sa stie fata ceva despre asta.

Vazand fata o astfel de minune se spaimanta. Vezi ca stia ce pusese ea acolo, si acum iaca ce scoase.

Se pusera cu totii si mancara. Mancau mereu si painea nu se mai sfarsea.

Apoi mosul lua o vita de par din capul fetei, facu laturi si un arculet si, dandu-le baiatului, le zise:

- Acum aveti paine. Cu astea prindeti pasarele ca sa aveti ce manca.

- Multumim, tata mosule, multumim, raspunsera amandoi deodata.

Apoi mosul invata pe baiat cum sa se intrebuinteze cu laturile si cu arcul, ii lasa acolo si el se facu nevazut.

De aci inainte baiatul umbla prin padure si prindea pasari; iara soru-sa le gatea si aveau de mancare.

Ei se facusera mari si li se urase a mai mana prin scorburi si prin hatisuri. Ar fi voit sa aiba si ei un locsor sa puie capul pe capatai.

Umbland baiatul in vanat, intr-una din zile intalni un iepure. El intinse arcul sal sageteze. Dara iepurele ii zise:

- Nu ma sageta, voinicule, ca ti-oi da un pui de al meu carele iti va fi de mare folos.

Baiatul asculta pe iepure si ii lua puiul. Merse mai inainte si se intalni cu vulpea. Ea ii zise ca si iepurele, si ii lua un pui. Mai merse ce merse, si intalnindu-se cu lupul, ii lua si lui un pui, caci il ascultase si nu-l sagetase. Asemenea facu daca se intalni cu ursul.

Acum baiatul avea patru fiare, pe care le numea catelusii lui. Se intoarse, deci, la soru-sa, cu catelusii dupa dansul si ingrijea de ei ca de un lucru mare.

Odata, ce-i veni fetii in gand, zise fratelui sau:

- Urca-te, leica, intr-un copaci mare si de uita in toate partile, doara de vei vedea ceva asa care sa semene a sat.

Caci li se acrise tot umbland incoace si incolo prin padure ca niste haidamaci, urgisiti de Dumnezeu.

Si se sui baiatul si-l intreba soru-sa:

- Vezi, ceva, leica?

- Nu vaz nimic, decat, uite, in partea asta incoa drept inainte, mi se aliceste albind ceva; dara nu stiu ce este ca nu mi s-alege, fiind prea departe.

- Uite-te bine, ii mai zise fata si sa tii minte incotro este, si da-te jos sa mergem drept acolo.

Dupa ce mersera o zi, iara se sui intr-un pom nalt, se uita intr-acolo si vazu bine ca sunt case. Si daca il intreba fata, el spuse ceea ce vazu.

Si plecara si merse voiniceste pana ce ajunsera drept acolo. Cand colo, ce sa vaza? niste palaturi ca de domn: era salasluinta unui zmeu; intrara, dara nu vazura pe nimeni. Atunci se pune fata si scutura, si deretica, si aseza toate lucrusoarele pe la locurile lor; apoi gati bucate si se puse la masa si manca cu frate-sau. Apoi se ascunsera intr-o camara.

Seara, iaca-te ca vine si zmeul. Vazu el ca nu este toate tabara cum lasase, si incepu a zice:

- Cine mi-a facut ast bine sa-i fac si eu lui.
Ei iesira de unde erau ascunsi, si fata ii raspunse:
- Eu am scuturat si am dereticat.
Si asa bine ce-i paru zmeului, cat nu se poate spune.

Pusera masa, mancara cu totii si se culcara. A doua zi baiatul isi lua cateii si pleca la vanat, ca asa era treaba lui. Asemenea facu si zmeul. Seara cand se intoarsera, gasira mancarica si fierturica gata. Se pusera de imbucara si se veselira.

Azi asa, maine asa, trecea zilele ca pacatele de iute.

De catava vreme zmeul se intorcea de la vanatoare inaintea baiatului. Se dedulcise, vezi, la vorba cu fata. Si din vorba in vorba, incepu a mi-ti simti zmeul ca ii cam tacaie inima cand se da pe langa fata, ori cand aceasta ii zambeste si ii spune ceva gogleze. El pricepu, hotomanul, de ce nu-l mai trage inima sa mearga la vanat, si cata fel de fel de pricini ca sa ramaie acasa.

Si tot astfel pana ce se indragosti cu fata cum se cade. Baiatul isi cata de treaba lui si nu baga de seama ca zmeul incepuse a umbla cu sotia. El stia o dreptate, si incolo pace buna. Zmeului si fetei incepu a li se parea ca baiatul le tot sta in cale. Ce faceau, ce dregeau, li se parea ca tot de el se impiedica. Dara el, saracul, nici nu vedea, nici nu auzea. El nu lua aminte la soaptele lor, nu se uita la tertipurile si la renghiurile ce-i tot juca: ba ca a venit prea tarziu si, ca sa nu treaca bucatele din fiert, ei mancasera mai nainte, si lui ii da, te mira ce; ba ca a venit prea devreme si sa mai astepte pana sa se puie masa; ba ca una, ba ca alta, cand se supara soru-sa pe cateii lui, cand zmeul ii cata chioras, si multe d-alde astea, si de toate.

intr-o zi zmeul se vorbi cu sora baiatului ca sa-l omoare, si sa se scape de el. Zmeul voia sa se duca in padure dupa dansul si sa-l manance.

- Nu te duce, vai de mine, ii zise ea, ca te face mici farame cainii lui.

- Apoi cum sa facem dara?

- Lasa ca pui eu la cale, si pe urma iti spui eu ce sa faci.

Si astfel fiind siritenia, sora baiatului incepu sa se milogeasca pe langa frate-sau, ca ii este urat singura acasa. Pentru aceasta il ruga ca sa-i lase cateii sa-i tie de urat. Deocamdata frate-sau nu voi, caci se invatase cu ei. Dara dupa mai multe rugaciuni, i se facu mila de soru-sa, si-i lasa cateii ca sa-i tie de urat.

Plecand el la vanat fara cateii lui, soru-sa ii lua, ii baga intr-o vagauna de munte, si puse impreuna cu zmeul un bolovan mare la gura vagaunei. Apoi zmeul se lua dupa dansul in padure.

Vazand el pe zmeu de departe ca vine necajit si tracanit dupa dansul, se sui intrun copaci. Cum ajunse, zmeul ii zise:

- Da-te jos, vrajmasule, ca am sa te mananc.

- De mancat, ma vei manca; dara pana una alta, da-mi ragaz sa cant un cantecel de cand eram tinerel, raspunse baiatul.

- Ei, aide, hatarul ti-e mare. Dara canta mai curand, ca n-am vreme de pierdut.

El canta:

Uu! N-aude,
N-a vede,
Na greul pamantului,
Si usorul vantului,
Catelusii mei,
Ca va piere stapanul.

- Ei acum da-te jos sa te mananc, zise zmeul.

- Mai stai nitel, raspunse baiatul, sa mai cant un cantecel, si na opinca asta de o roade pana atunci.

El canta acelasi cantec. Si ca sa mai cante un cantec, ii dete inca o opinca.

Vazand ca nu se simte nimic, el ii dete si caciula sa o roaza pana ce va canta si a patra oara.

Ce sa vezi d-ta? Cand a strigat intai, a auzit iepurele, si zise:

- Auziti, fratilor, se prapadeste stapanul nostru.

- Taci, urechi de carpa, ii zise vulpea si-i trase o palma, tu sa gandesti stapanului nostru asa?

Cand a strigat a doua oara, a auzit vulpea. Zicand ea ce zise si iepurele, lupul ia tras o palma si i-a raspuns intocmai cum facuse vulpea iepurelui.

Cand a strigat a treia oara, a auzit lupul. Si zicand si el ceea ce zisese vulpea, ursul ii trase o palma si lui si il infrunta de ce sa gandeasca stapanului asa rau.

Dara cand a strigat a patra oara, auzi si ursul. Iepurele incepu sa se fataiasca ca pe nedrept a fost infruntat.

- Lasa ca ne-om judeca pe urma, zise ursul, acum sa va vedem la lucru. Puneti mana toti cu totul sa dam bolovanul la o parte si sa mergem intr-un suflet sa ne scapam stapanul de la pieire.

Puse iepurele umarul, dara nu se cunoscu nimic. Puse si vulpea, si pare ca incepu sa se cunoasca oarecum ca se misca bolovanul. Puse si lupul umarul si cletina; iara cand puse, mare, ursul, umarul lui, se dete bolovanul d-a rostogolul, si ursul peste el. Si iesira cu totii afara. Apoi se sfatuira a merge ca vantul; iara nu ca gandul caci se prapadesc.

Baiatul daca vazu ca nu vin catelusii lui, tocmai incepuse a se da jos, caci zmeul il intetise cu imbiala. Cand, unde imi venea, mare, catelusii, si imi venea ca vartejul dus de furtuna, si intr-o clipa ajunsera drept acolo. Baiatului ii veni inima la loc, caci o cam sfeclise.

Iara zmeul, daca ii vazu si el se facu un bustean parlit.

Cum ajunsera catelusii, ii zisera:
- Ce poruncesti, stapane?
- Vedeti voi busteanul ala parlit?
- il vedem.

- Sa mi-l faceti harcea, parcea; sa mi-l scuturati, sa mi-l sfasiati, tot trupul sa-i mancati, doar inima si ficatii sa-i lasati, ca-mi trebuie mie.

Unde mi se puse, cinstiti boieri, ai catelusi pe busteanul cel parlit si unde mi ti-l hartanira de nu se alese nici praful de dansul. intr-o clipeala de ochi nu mai ramase de dansul decat inima si ficatii.

Si dandu-se jos din copaci, baiatul facu o frigare, puse inima si ficatii zmeului intr-insa, si o lua d-a spinare. Apoi se intoarse acasa cu catelusi cu tot.

Daca ajunse acasa, dete frigarea soru-sei sa o puie la foc ca sa se friga carnurile. Dupa ce incepu a se parpali, baiatul lua frigarea din mana soru-sei, cresta friptura pe de toate partile si ii dete sare multa. Si puind-o iarasi la foc o lasa sa se friga pana ce era cu mustul intr-insa. Apoi luand frigarea in mana, zise soru-sei:

- Uita-te, soro, la mine, caci de cand te cunosc, eu nu ti-am vazut ochisorii.

Ea se uita la dansul. Iara el ii dete cu frigarea peste ochi, de o orbi. Si ii zise:

- Soru-mea! sa plangi pana vei umplea cu lacramile tale noua buti, la cea d-a noua voi veni si eu sa-ti ajut, si numai atunci sa-ti vie ochii la loc.

O lasa acolo sa-si ispaseasca pacatele; iara el pleca cu catelusii sai, cantand din caval. Si se duse, si se duse, pana ce iesi din codrul acela naprasnicul. Mai merse ce mai merse si dete de un sat. Si insetosind, se duse la o casa si ceru nitica apa. Baba, stapana casei, ii zise:

- N-am, dragul mamei, apa; caci la noi se afla numai o fantana. in ea este salasul unui balaur mare; si el lasa sa ia apa numai pe cei cei ii daruiesc cate un cap de om.

- Ad-o vadra, raspunse el, sa ma duc eu sa aduc apa.

El lua vadra si se duse la fantana. Lua apa si bau, si aduse babei vadra plina. Cum o vazu baba o bau toata, caci era fripta de sete. Ea il ruga sa-i mai aduca una, si daca ii aduse, o bau si pe aceea.

- Dumnezeu sa priimeasca, si sa te noroceasca, dragul mamei flacaias! ii mai zise baba. Si uitasem gustul apei de cand n-am mai baut. Nu mai ramasese suflet in mine. P-aci, p-aci, era sa ma sfarsesc de sete. Mai adu-mi una, si sa o gasesti pe lumea cealalta.

Flacaul se duse sa mai aduca o vadra. Cand ce sa vaza? La gura fantanei o fata frumoasa de s-o sorbi intr-o bardaca si gingas imbracata, plangea cu lacramile cat pumnul.

- De ce plangi si te tanguiesti, fata mare, o intreba el?

- Cum n-asi plange si cum nu m-asi tangui, cand imi astept moartea din clipa in clipa?

- Da de ce sa mori, surata?

- Apoi d-ta nu stii ca aici in fantana este un balaur mare de sarpe care bantuie omenirea?

- Am auzit de asa ceva; dara nici nu stiu, nici n-am vazut; caci eu sunt de pe alte mosii, si numai acum am ajuns aici. Dara tu de ce sa stai aici sa te manance balaurul? Au doara n-ai parinti?

- Ba am si parinti si tot. insa la noi este obiceiul ca fiecare sa dea cate un cap de om acestui nesatios balaur, ca sa-i lase sa ia apa de la fantana, caci numai asta fantana este in coprinsul acesta; si acum este randul nostru sa dam om pentru mancare acestei jivine. Si tata numai pe mine ma are; el m-a adus ca sa-si faca randul si tata este imparatul locului acestuia.

Lui i se facu mila de dansa si ii zise:

- Nu te teme, fetico, de nimeni, caci sunt si eu pe aici. Esti cu mine.

- Cati voinici ca d-alde tine, si inca si mai chipesi, si mai tantosi decat tine, mai rapuse asta fiara blestemata.

- Sa ma bizui si eu; si de m-o rapune si pe mine, atata jaf in ciuperci, caci n-are cine sa planga dupa mine, adara doara de catelusii mei, daca ma vor lasa si ei sa ma prapadesc.

- Du-te, voinicule, de-ti scapa macar viata ta, caci stand aici, amandoi, pierim.

- Ce semne are balaurul cand iese afara?

- incepe a urla fantana.

- Bine. Ia cauta-mi tu mai bine nitel in cap si, cand vei auzi urletul sa ma scoli, de voi fi adormit; dara nu care cumva sa umbli in tolba mea cu sagetile.

Si puse capul in poala fetei, si indata adormi, ca si cand l-ar fi lovit cineva cu muchea securei in cap.

Fata nu se putu tine si umbla la uneltele lui si-i perdu o sagetica de care punea el in arculetul lui. Si auzind fantana ca incepe a urla, ea se temu de a-l scula, ca sa n-o dojeneasca ca i-a calcat vorba. Si unde incepu a plange cu foc si cu parjol, de ti se rupea inima de mila ei. Si picand o lacrima de ale ei pe obrazul lui, el o data sari drept in sus, zicand:

- Ce fu oare aceea ce pica pe obrazul meu ca m-a fript in ficati?

- Lacramile mele, ii raspunse fata. A inceput sa urle putul.

Atunci flacaul isi lua arculetul in mana. Si ducandu-se la gura fantanei, odata racni:

- Iesi mai curand afara, fiara spurcata!

- Ce ai cu mine, voinicule, raspunse sarpele, ca te lasai sa iei apa cat voisi.

- Iesi, dihanie urata, cu mine sa te lupti.

- Eu n-am nimic cu tine, du-te intr-ale tale si da-mi pace sa-mi faptuiesc treburile mele, dupa invoiala ce am eu cu oamenii locului acestuia, si dupa cum m-a lasat pe mine Dumnezeu.

Atunci baiatul nici una, nici doua, intinse arcul si zburand sageata, lua o limba balaurului; caci avea noua limbi acea jiganie. Si iesind sarpele se lua la lupta cu dansul. ii juca limbile in gura ca fulgerul si le arunca asupra baiatului, de sa-l prapadeasca. Iara el mai trase o sageata, si-i mai lua o limba, si inca una, si iara una, pana ce ii sageta opt limbi. Cand sa puie si a noua sageata, ia-o de unde nu e. Se repezi iute si lua fetii din cap un ac, il puse la arc, si cu el lua si limba a noua a balaurului. Si curse din fiara niste sange negru si mohorat si cu o duhoare de-ti era scarba. Se mai zvarcoli ce se mai zvarcoli dihania, si ramase bumbena.

Si cerand batista de la fata, lega limbile intr-insa si pleca cantand din caval, cu cateii dupa dansul.

il striga fata, il chema, si daca vazu ca nu se intoarce, se uita cu jind dupa dansul. Apoi se puse de iznoava pe plans.

Vazand tatal fetei ca se intarzie timpul, si crezand ca balaurul ii va fi mancat fata, trimise un tigan cu vadra sa aduca apa. tiganul fiind la bucatarie, avea un cutit mare la brau.

Daca ajunse la fantana, se sperie, bahnita, vazand fata vie nevatamata, iara pe balaur mort intr-un baltac de sange cat pe colo de mare. Apoi viindu-si nitel in fire, si incredintandu-se ca sarpele e mort, ce-i da lui dracul in gand, ca-si scoase cutitul din teaca si incepu a mi-ti cresta pe sarpe si crucis si curmezis, pana ce il facu ciopati, ciopati, si se umplu de sange de sus pana jos. Asa plin, ca un parlagiu de la zahana, se intoarse fuga la imparatul si spuse ca a facut o izbanda mare, ca omorase, adica, pe sarpele cei bantui imparatia si-i scapase si fata de la moarte.

imparatului nu prea ii venea sa creaza spusele tiganului, dara dupa ce-i aduse fata si o vazu, crezu.

Fata spuse ca altul l-a omorat, dara tiganul striga in gura mare ca el a facut acea vitejie si cerea sa-i dea fata de sotie, caci asa zisese imparatul, ca cine i-o scapa fata de la moarte, a lui sotie sa fie.

Fata nu vrea nici in ruptul capului sa ia pe tigan de barbat. Atunci se uita prin butia rotii inspre partea in care plecase voinicul cu catelusii lui si-l vazu, si-l arata si tatalui sau.

imparatul trimise numaidecat dupa dansul olacari, il ajunse si-l rugara sa se intoarca ca voieste imparatul sa-l vaza si sa-i vorbeasca.

El se mai impotrivi nitel. Dar, daca vazu ca-l intetesc cu rugaciunile, se indupleca si se intoarse.

Cum il vazu imparatul, ii zise:
- Flacaule, tu mi-ai scapat fata de la moarte?
- Eu, imparate.
- Minte, imparate, zise si tiganul.

- Putere-ai tu, voinicule, sa ne dovedesti, ca tu esti acela ce a ucis fiara spurcata?

- Limbile chiar ale dihanii ar putea sa marturiseasca, raspunse el.

Atunci scoase batista si-i arata limbile.

- Aceasta este batista mea, tata, ii zise si fata. Eu i-am dat-o de a pus limbile intr-insa.

tiganul o sfeclise. El ramase ca trasnit din cer, cand vazu limbile.

imparatul trimise de aduse capatana balaurului. Si cautand vazura toti cei de fata ca ea n-avea limbi.

imparatul hotari ca pe fata sa o ia de sotie voinicul carele a ucis balaurul, iara pe tigan porunci de-l lega de coadele a doi cai neinvatati, si dandu-le drumul l-a rupt in doua.

Apoi facu o nunta d-alea infricosatele. Asa nunta s-asa veselie mai rar.

Iara el daca se vazu in bine, isi aduse aminte si de pacatoasa de soru-sa. Nu trecu mult de la cununie, si se duse cu cateii dupa dansul sa o caute si sa o mantuiasca si pe dansa. O gasi deci plangandu-si pacatele. Umpluse opt buti de lacrimi. El ii ajuta la butia a noua si o umplu si pe aceasta. Apoi spalandu-se ea pe obraz si pe ochi cu amestecatura aceasta de lacrimi, ii veni vazul.

Ea insa tot cu gandul dracului. Cum se facu cu lumini ii zise:

- Frate, este mult timp de cand nu ti-am mai cautat in cap. Pune capul ici in poala dadei, si mai trage un somnisor, ca sa ne mai aducem aminte din copilarie.

- Ca bine zici, soro. Ia sa mai uitam necazurile.

Si puse capul si adormi. Soru-sa atunci ii infipse un os din oasele zmeului dupa urechi, si indata muri fratele sau. Apoi luandu-i trupul, il baga intr-un butoi, il infunda bine si il dete pe garla.

Cateii cum simtira ca li s-a rapus stapanul, se pusera pe un chiloman de-ti venea sa-ti iei lumea in cap. Iara lupul incepu a alerga cu nasul in vant in toate partile pana ii dete de urma. Si se luara cu totii dupa dansul pe marginea garlei pana il dete apa mai (la) mal. Ursul se atinea mereu, pana ii veni bine, se repezi in apa, lua butoiul in brate, iesi cu dansul la uscat si trantindu-l o data, se sparse. Scoasera trupul stapanului lor din butoi si incepura sa-l planga.

Stand ei acolo si plangand, iata ca vine o cotofana si tot jucand si fataind din coada, zicea:

- Cata, cata! sa prindeti o cotofana faura, dara nu pe mine, ci alta ca mine; sai rupeti gatu in doua, si sa picati trei picaturi de sange peste mortaciunea ce o plangeti, si va invia.

Dara vulpea cea sireata si raspunse:

- Ce zici, tu, ce zici? ia da-te mai incoace si mai spune o data, ca n-auz bine.

Cotofana se dete mai aproape si tot juca. Si cand era sa mai zica inca o data, hat! pune vulpea ghiara pe dansa si o prinde.

Si rupandu-i gatul, pica trei picaturi de sange peste stapanul lor si invie.

- Of! Doamne! greu somn mai dormii, zise el.
- Puteai tu sa dormi mult si bine, daca nu eram noi.
El spuse ca nu stie ce are de il doare dupa ureche.

Ursul se uita, si vazand osul zmeului, puse gura si supse rana pana ce iesi osul, apoi incepu a linge, si linse, si linse, pana ce se inchise si se vindeca. Se spala pe ochi, si luandu-si cavalul pleca cu catelusii dupa dansul si ajunse la sotioara lui care il astepta cu inima sarita.

Trimise slujitori imparatesti de aduse pe soru-sa. Si adunand pe judecatorii cei mari, tot boieri din doisprezece, merse de se jelui, si ceru sa faca judecata dreapta intre el si soru-sa. Boierii gasira cu cale ca ea cu moarte sa se omoare. Iara imparatul se cobori atunci din scaunul imparatiei si puse pe ginere-sau, fiindca vazu si el acum ca era viteaz, drept si milos ca un imparat bun.

Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.