Fat-Frumos cu carata de sticla

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.

A fost odata un om, caruia i se urase cu desertaciunile cetatilor si se facuse sihastru. Vezi ca vazuse el ca tot nu e nimic de lumea asta oarba si d-aia se dusese in sihastrie. Acolo el avu vecini fiarele padurilor, si asa de bun era el la Dumnezeu, incat toate dobitoacele i se inchinau si ii lingeau picioarele cand se intalneau cu dansul.
 Intr-una din zile, ducandu-le el la marginea raului, ce curgea prin padurea aceea, ca sa se spele, vazu un sicrinel, incheiat si smolit bine, ca vine pe apa si se opreste de marginea unde sta el, si indata auzi ca oracaieste ceva ca un copilas.
 Statu putin si cugeta el, ca ce sa fie asta? Dar dupa ce se ruga putin, ca sa se departeze de el ispita satanei, daca ispita ar fi, si dupa ce vazu ca oracaitul se inteteste, necum sa piara dinaintea lui, prinse a scoate sicriasul la margine. si, deschizandu-l, gasi intr-insul un copil mic ca de doua saptamani. Cum il lua in brate, copilul tacu.
 Atunci sihastrul multumi lui Dumnezeu ca i-a trimis suflet de om cu care sa-si mai petreaca uratul in bungetul ala de codru.
 De gatul copilului gasi un baier in care citi pustnicul ca acel copil este fiu al unei fete de imparat.
 De crescut, ar fi voit pustnicul sa-l creasca, dara nevoia era cu ce sa-l hraneasca. Atunci plecandu-si genunchii se ruga Domnului cu caldura, si indata rasari ca din pamant din iarba verde un smochin mare, cu roadele, unele in mugur, altele in floare, altele in parg, iara altele coapte si numai bune de mancat. Dete copilului zeama stoarsa din o smochina, si manca copilasul, de se minuna si sihastrul.
 Asa il crescu el acolo, pana se facu maricel, incepu a umbla si a manca si cate altceva ce-i da sihastrul.
 Dupa ce se mai mari, invata pustnicul pe fiul sau de suflet sa citeasca, si sa-si adune radacini si alte verdeturi pentru hrana. si asa petreceau ei acolo in tihna, fara sa-i supere cineva, batranul invatand pe copil tot ceea ce stia el despre lume si ale lumii, copilul ascultand si bagand la cap tot ce-l invata tata-sau cel dat lui de sus.
 Trecu asa cativa ani. Cand, intr-una din zile batranul spuse fiului sau ca o sa se duca la Dumnezeu.
 – Sa nu te sperii, dragul meu, ca are sa vie un leu groaznic sa-mi sape groapa, si tu sa ma bagi intr-insa si sa ma acoperi cu pamant. Apoi sa te sui in podul colibei mele si sa iei d-acolo fraul ce vei gasi si sa-l scuturi.
 Inca vorbind, pustnicul se culca si adormi somnul cel de veci. Baiatul planse cu foc, vazandu-se singur. Apoi iata, nene, ca leul cel groaznic venea racnind. I se facu baiatului parul maciuca in cap de frica, dara, aducandu-si aminte de vorbele batranului, se linisti si privi cum sapa groapa, in care el puse pe tata-sau, si il acoperi cu pamant. Dupa ce baiatul facu precum ii zisese batranul, leul se duse in treaba lui si nu se mai intoarse pe acolo.
 Baiatul ramanand singur, ratacindu-se prin desisurile padurei, plangea si se tanguia de ti se rupea rarunchii de mila lui. si, aducandu-si aminte de cuvintele batranului, tatalui sau, se sui in podul colibei, gasi fraul, il lua si se dete jos cu el.
 Am uitat sa va spui. Dupa moartea batranului, smochinul se usca de tot, nemairamanand decat un bustean parlit, stand infipt in pamant.
 Daca se dete jos cu fraul, baiatul il scutura si, iata ca, se arata un armasar cu sase aripi si zice:
 – Ce poruncesti, stapane?
 – Ce sa poruncesc? raspunse baiatul, ia sa stai cu mine, aici, ca mi-e urat singur.
 – Ba nu, stapane, d-ta sa mergi la lume, sa faci ce ti-oi zice eu, ca va fi mult mai bine de d-ta.
 Se mira baiatul de spusele calului. Vezi ca el nu stia nimic de ale lumii. Se mai mira o toana cand ii spuse ca trebuie sa fie imbracat. si, dupa povata calului, baga mana in urechia lui cea stanga si scoase niste haine, cu care se imbraca.
Si incalecand, il duse calul la un oras si trase la un han. Se mira el de tot ce vedea si lua aminte la tot ce facea ceilalti oameni.
 Iara dupa ce trecu cateva zile, in care baiatul se mai deprinse cu lumea, calul ii zise ca trebuie sa-si faca si dansul un capatai. Pentru aceasta ii zise sa se lege la ochi si incalecand zbura cu dansul, ca vantul, ducandu-se intr-un damb si se opri acolo. Apoi ii zise:
 – Stapane, descaleca, si cu fraul in mana, apleaca-te si ia de pe jos ce ti-o da de mana si umple-ti sanurile.
 – Asa orbeste, ce naiba o sa apuc? Mai bine ar fi sa ma dezleg la ochi, raspunse baiatul.
 – Sa nu faci una ca asta, vai de mine! ca in clipa ce vei deschide ochii, cu moarte vei muri, ii zise calul.
 Baiatul asculta. Descaleca, dara fraul din mana nu-l lasa. Se pleca jos si cu cealalta mana lua pe nepipaite tot ce putu apuca, isi umplu sanurile, incaleca si porni inapoi.
 Acasa daca ajunse si se dezlega la ochi, ce credeti ca mi-ti vazu, boieri dumneavoastra? numai pietre nestemate, una mai frumoasa decat alta, una mai mare decat alta. El nu stia ce sunt alea, se juca cu dansele ca copiii cu pietricelele. Calul insa il invata ce sa faca cu ele.
 Lua numai cateva si se duse pe la negutatori de le schimba pe bani. Plati la han, isi cumpara cele ce ii era de trebuinta si-i mai si ramase.
 Acum calul il invata ce sa mai faca. il invata sa aleaga vro cateva pietre din cele mai mari si mai frumoase si sa le duca in dar la imparatul locului aceluia.
 Si el facu asa.
 Iara daca se duse la imparatul cu darul si vazu ca il priimeste imparatul cu mare cinste si atat ii pretuieste darul, el spuse ca mai are inca multe.
 Se sperie si imparatul de atata bogatie ce vazu la baiat si-l lua in nume de bine.
 Nu era tarmonie la curte, unde sa nu fie si el chemat. Nu era paradie ori vrun alai sau serbare, ca sa nu fie si el acolo.
 Azi asa, maine asa, el facu cunostinta cu toti fiii de domni si de boieri si invata de la dansii, ia numai asa auzind si vazand, toate obiceiurile: cum sa manuiasca sabia ori palosul, cum sa rasuceasca buzduganul, cum sa intinza arcul si sa ocheasca, ba inca ii si intrecu, ca era destept baiatul, iscusit si numai spirit, ca un roman verde ca bradul si mandru ca stejarul.
 Toate bune. Numai de un lucru nu-si putea da el seama. Ca de ce adeca imparatul era tot trist si tanjea firea intr-insul. intr-una din zile nu stiu cum ii veni lui bine si prinse a-l intreba:
 – Imparate, zise el, toate bunatatile de pe lume ai, toti ti se inchina ca la un mare imparat, ce ai la sufletul tau de esti tot fara chef si mahnit?
 – Ei, dragul meu, ce sa am? Ia niste pacate de la Dumnezeu am avut sa trag pe lumea asta si acum m-au ajuns. Aveam o fata si doi baieti si parte de ei n-am avut. Un spurcat de zmeu mi-a furat fata si nu pot da cu mana de urma ei, deloc, deloc. Doua ostiri am trimis, impreuna cu fiii mei si toti cu totul s-au prapadit. Nevasta mea, imparateasa, s-a sfarsit de dorul copiilor si eu nu e departe pana sa ma duc sa ma impreun cu dansa, ca uite, simt ca slabesc din zi in zi, si nu-mi mai da inima sa ma veselesc.
 Baiatul tacu si-i paru rau ca aduse vorba despre lucruri atat de mahnitoare sufletului imparatesc.
 Daca se intoarse acasa la dansul, spuse calului cele ce afla, si-l intreba, ca nu e chip a scoate pe fata din mana zmeilor?
 Calul ii raspunse:
 – Ce nu se poate pe lumea asta? insa ca sa scapi pe fata din mana zmeului, cam greu lucru este din pricina zgripsoroaicii de ma-sa, ca este si vrajitoare de inghiata apele.
 Atata fu destul baiatului sa afle. El nu voi sa stie greu negreu, si se duse drept la imparatul.
 Mai aduse vorba inca o data despre copiii lui cei pierduti, cerceta mai cu d-amanuntul despre dansii, apoi zise:
 – Ma voi duce sa ti-i aduc eu, marite imparate.
 – Fugi d-acolo, voinice, ii raspunse imparatul. Nu-ti mai pierde tineretele in desert. N-a putut face nimic novacul meu, n-a putut face nimic arapul meu, dara incamite tu, un copil necercat in ale razboiului. Novacul avea darul de culca la pamant o oaste intreaga, de se facea o movila inalta cat era ea de mare, cand aducea o data mana de o da la spate si apoi el se punea de sedea d-asupra movilei. Arapul meu avea darul de a inghiti o ostire cat de mare, cand sorbea o data, si apoi o da afara ca si mistuita. si totusi ei s-au rapus ducandu-se cu fiii mei la razboi.
 – Voi cerca si eu, marite imparate, daca-mi vei da voie.
 – Du-te, baiete, daca te trage ata la moarte.
Si luandu-si ziua buna de la imparatul, voinicul se duse la calul sau si-i spuse tot ce auzise de la imparatul, si tot ceea ce hotarase el sa faca.
 – Sa mergem, raspunse calul, insa cu cugetul tot la Dumnezeu, si el nu ne va lasa sa pierim.
 Vezi ca nu stiu de ce, dara voinicul simti ca parca fata imparatului sa fie scrisa lui, si parca nu mai avea odihna in oase.
 Se pregati si porni. si merse, si merse, si merse, zi de vara pana-n seara, ca cuvantul din poveste, care d-aci incolo mai frumos este, pana ce au ajuns la o poiana verde si dezmierdatoare. Aci daca statura in popas, prinse a se sfatui cu calul, ce si cum sa faca, iara calul, ca un nazdravan ce era el, ii spuse cum sa apuce lucrurile ca sa mearga la izbanda, la dor de copila blanda.
 Si mai merse ce mai merse si ajunse la palaturile zmeoaicei. Aceste palaturi erau cu totul si cu totul de sticla, si stralucea de la soare te puteai uita, dara la dansele ba.
 Pana a nu intra in curtile palatului statura si spionara, ca sa stie cum stau lucrurile in aceasta curte. Trei zile si trei nopti umblara prin preajma palaturilor si mai ispitind, aflara ca zmeoaica cu zmeul nu erau acasa.
 Atunci Fat-Frumos calare intra in palaturi si se opri drept la scara. Fata, cum il vazu, iesi afara. Vorbi cu Fat-Frumos d-a-n-calarele si se intelesera la cuvinte. Fata, vazand ca are a face cu un viteaz, intra in camara, lua cu dansa o gresie, o basma cu chenar pe margine si o perie, iesi repede din casa, se puse pe calul lui Fat-Frumos si o luara la sanatoasa.
 Cum pasira pragul portii, incepura curtile si palaturile a haui, de se fereasca Dumnezeu! si auzind zmeoaica de unde era dusa, intr-o clipa se intoarse acasa. Aci daca sosi si vazu ca fata este rapita, se lua dupa dansii si goneste-i, si goneste-i, pana ce, cand era sa puie mana pe ei, fata arunca peria inaintea zmeoaicei si indata se facu o padure mare si deasa, de nu putea pui de pasare sa razbata printr-insa.
 Zmeoaica facu ce facu, roase la copaci, catarandu-se din craca in craca si strecurandu-se prin desisi, pana ce trecu dincolo si sa te tii dupa dansii!
 Calul zbura ca vantul, dara zmeoaica venea dupa dansii ca gandul. Cand sa puie mana pe dansii, fata arunca in urma ei basmaua. Odata se facu o apa mare, mare de d-abia i se vedea marginea si de jur imprejur inconjurata de foc. Zmeoaica se facu luntre si punte si trecu. Dete prin foc si prin apa, si dupa dansii! tot dupa dansii, si din goana nu-i slabea!
 N-apucase calul sa se departeze o bucata de loc mai de Doamne-ajuta si iata ca zmeoaica iara ii ajunse.
 Atunci fata arunca d-a-nfuga si gresia. Odata se facu intre dansii si zmeoaica un munte, numai si numai de piatra.
 Zmeoaica crapa de necaz si nu mai vedea inaintea ochilor de catranita ce era. incepu a se sui pe munte, dara asi! unde era pomana aia, ca sa se poata urca? Muntele era drept si piatra lustruita, ma rog, ca o gresie ce era ea. N-avea unde pune piciorul, ca sa se sprijineasca. Cand se atingea de cate un colt de piatra, carnurile ii sangera, caci era asa de ascutit de taia ca briciul.
In cele de pe urma, mai catarandu-se din stei in stei, mai d-a busele, ca o lipitoare facu pe dracul in patru si se urca d-asupra muntelui. Fat-Frumos sta in poale cu arcul in mana. Zmeoaica cum se vazu in varful muntelui, rasufla o toana si, invartejindu-se la vale, se lasa ca o furtuna.
 Fat-Frumos, cum vazu una ca asta, instruna iute arcul, puse sageata si o lua la catare. Cand ii veni bine, dete drumul arcului si o sageta drept in ochi. Zmeoaica o data dete un tipat de se cutremura muntele si numai iaca venea d-a rostogolul, gemand. Cand ajunse jos, se facu mototol de durere. Fat-Frumos, cu buzduganul in mana, se apropie de dansa, ii mai dete vro cateva lovituri d-alea indesatele ca nu murise inca.
 Atata mai apuca sa zica zmeoaica:
 – M-ai mancat fripta! fecior de lele ce mi-ai fost.
 Casca gura de trei ori si cand ii iesi sufletul din oase, se raspandi o duhoare de nu putea nimeni sa stea langa dansa. Atat de spurcata ce era, dihania!
 Fat-Frumos si fata de imparat nu mai puteau de bucurie. Ei voira sa se intoarca acasa la imparatul, carele ii astepta cu mare nerabdare.
 Dara calul le raspunse:
 – O! o! cine se pripeste, se parleste. Trebuie intai sa omoram pe zmeu, fiul zmeoaicei, caci pana va fi acesta d-asupra pamantului, pace de el nu veti avea. Apoi sa sculam din mormant pe fiii de imparat si oastea ce i-a prapadit zmeoaica cu farmecele sale, si asa, cu tot avutul zmeilor, sa ne intoarcem acasa.
 Fat-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul, si porni din nou la palaturile zmeoaicei.
 Zmeul astepta inarmat sa vaza ce izbanda facuse ma-sa. Cand insa vazu pe Fat-Frumos viind ca un voinic cu fata langa dansul pe cal, i se taie mainile si picioarele. P-aci, p-aci era sa se piarza zmeul de parere de rau, ca se rapusese muma-sa. Dara imbarbatandu-se, statu locului, ca sa se ia la lupta cu Fat-Frumos.
 Acesta atata si astepta. Vezi ca il invatase calul cum sa mearga la lupta si cum sa faca.
 Se apucara deci la tranta. si lupte-se, si lupte-se, zi de vara pana-n seara, si ca sa se dovedeasca unul pe altul, nici ca se pomenea.
 Vazand Fat-Frumos ca ii apuca noaptea, odata se opinti din toate puterile, ridica in sus pe zmeu si, aducandu-l, il baga in pamant pana in gat si, tinandu-l acolo sub picior si cu sabia goala in mana ridicata d-asupra lui, il intreba despre fratii fetei si despre ostile trimise.
 Zmeul crezand ca o sa-l ierte de la moarte daca i-o spune, raspunse:
 – Movilele de pamant ce ai intalnit pana aici sunt fratii fetei imparatului si ostile lui. Hrisoavele legaturei lor sunt puse intr-o cutie de argint si pastrata pe polita de dupa soba din camara mamei; cine le va lua si le va citi d-asupra acelor movile, ca sa desfaca facutul lor, legatura vrajelor se va dezlega si toti vor invia ca si cum n-ar fi fost legati de cand pamantul.
 Atata trebuia lui Fat-Frumos sa stie. ii reteza capul si il lasa acolo corbilor sa-l manance.
Si, intrand in palaturile zmeoaicei, fata, care ochise cutia cu pricina, se duse drept ca pe ciripie, puse mana si o lua. Cand colo ce sa vaza? cate movile era atatea si hrisoave.
 Acum alta nevoie. Cum sa ghiceasca hrisoavele movilelor. Se hotarara sa mearga la cate una din ele si sa citeasca toate hrisoavele de legatura, pana va da peste acela al movilei aceleia.
 Tocmai acum isi veni si Fat-Frumos de acasa. El bagase de seama ca aceste movilite de pamant gramadit se cutremurau cand trecea pe langa dansele, dar nu-si putea da seama ca ce sa fie.
 Si, intorcandu-se, stete la cea dintai movilita ce intalni, ceti un hrisov, ceti altul, nimic! mai citi inca unul si inca unul, pasamite acesta era hrisovul prin care se legase vrajele movilitei de fata ca, numai, mare, unde incepu movila sa se cutremure si apoi sa se legene, de parea ca vrea sa se dezgradineze de pamant si in cele din urma pieri, si in locu-i ramase un tanar fecior de imparat, viu nevatamat.
 Acesta, cum deschise ochii, se uita imprejur, si zise:
 – Oh! soru-mea, dara greu somn dormii!
 – Greu, fratele meu, si ai mai fi dormit tu mult si bine de nu venea omul acesta, trimis de Dumnezeu, sa ne scape de la robie.
 Atunci, intorcandu-se catre Fat-Frumos, ii zise:
 – Oricine vei fi, frate sa ne fii.
 – Frate pana la moarte, raspunse Fat-Frumos.
 Si, imbratisandu-se, pornira si pe la celelalte movile si la toate tot asa facura. invie pe celalalt frate, pe novac, pe arap cu toate ostile lor.
Si se facu o bucurie mare intre dansii de nu se poate spune. Bietul Fat-Frumos umbla din mana in mana, caci toti voiau sa-l imbratiseze de multumire.
 Si, intorcandu-se din nou la palaturile zmeoaicei, plesni de patru parti ale curtilor cu un bici, ce era dupa usa in cui, care se facu un mar de aur; Fat-Frumos il lua si il baga in san. Apoi el, impreuna cu fata, se pusera in carata zmeoaicei care era numai si numai de sticla, cu cai cu tot de sticla, si se intoarse la imparatul cu alai mare.
 Cand venira olacarii si spusera imparatului ca i se intorc toti fiii lui inapoi cu osti cu tot, p-aci, p-aci era sa se piarza de bucurie. isi tinu insa firea si le iesi inainte, cale d-o zi.
 Daramite cand se vazura! Nu stia bietul imparat pe care sa imbratiseze mai intai. si cand imbratisa pe cate vrunul, parca nu-i mai venea sa se dezlipeasca de dansul.
 Intrand in orasul imparatesc, alaiul se orandui astfel: intai venea pedestrimea, apoi calul lui Fat-Frumos, dupa care era Fat-Frumos cu fata imparatului in carata zmeoaicei cea de sticla, de o parte si de alta fiii imparatului calari si apoi calarimea, in cap cu novacul si cu arapul.
 Gloatele se imbulzea si da unul peste altul, care mai de care sa vaza pe mantuitorul fiilor imparatului si toti cu un glas strigau ca el sa le fie imparat.
 Dupa ce se cununa Fat-Frumos cu fata imparatului, acesta, fiind si batran, se cobori din scaunul imparatiei, si se urca Fat-Frumos.
Si domnira in pace si in liniste, laudati de popor, pana in ziua de astazi, de n-or fi murit.



Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.