Hotu Imparat

 A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii în coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;

De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.

A fost odata un imparat mare si puternic. Abia la vremea caruntetei dobandi si el un copil. Bucuria lui fu nespusa cand se vazu si el tata, si toata imparatia lui fu vesela dinpreuna cu dansul, caci acest imparat era bun, drept si temator de Dumnezeu. Pentru aceasta, el facu mult bine poporului sau. si toti intr-un gand si intr-o glasuire dete marire Domnului ca s-a indurat a le da un mostean al imparatiei.

Acest imparat puse de gand ca pe fiul sau sa-l dea sa invete toate meseriile si toata procopseala carturarilor.

Fiul imparatului crestea intr-o luna cat altii intr-un an. Cand fu de opt ani, parea ca este de optsprezece.

Daca vazu asa, tata-sau, imparatul, il dete la carte; dupa ce invata filosofia si citirea pe stele, de la cei mai iscusiti dascali, il dete la cel mai mester vraci, de invata si mestesugul leacurilor.

Vazand tata-sau, imparatul, ca fiu-sau are tinere de minte grozava si ia in cap usor cele ce i se arata, se umplu de multumire sufleteasca, caci Dumnezeu ii dase un copil tocmai dupa gandul sau.

Invatand el toata cartea, imparatul a inceput a trimite pe fiu-sau din cetate in cetate sa invete toate meseriile. Cum auzea ca in cutare cetate este cate vrun mester mai dibaci si ca acea meserie nu se afla pe la dansul, indata il trimitea sa invete si acea meserie.

Astfel umbla fiul imparatului din tara in tara, ca si un pribeag, pana ce invata toate meseriile de pre pamant. si intorcandu-se la palaturile tatalui sau, socotea ca acum s-a sfarsit; are sa se stranga de pre drumuri.

De bucurie ca are un fiu asa de procopsit si de iscusit, tatal sau facu o masa mare, unde chema pe toti imparatii, vecinii lui, ca sa le arate fiul sau procopseala.

Insusi fiul imparatului porunci la bucatari si le arata cum sa faca bucatele. Mesenii nu stiau cum sa mai laude gustul acestor bucate. Cand, iata ca vine si fiul imparatului la masa. Se chefuira, deci, si stii, vorba aluia, vorba vorba aduce. incepura imparatii a-si povesti despre judecatile si dreptatile ce facuse fiecare in imparatia sa. intre altele, unul spuse ca se va cai cat va trai el, pentru ca a osandit pe un om drept, invinovatit fiind ca ar fi furat niste lucruri, pe cand altul a fost hotul, precum se dovedi mai in urma.

Cum auzi imparatul care dedese ospatul, se intoarse catre fiul sau si zise:

– Stiu ca, daca un imparat voieste sa fie drept si adevarat stapanitor supusilor sai, trebuie sa stie toate meseriile, ca sa cunoasca prin insusi ochii sai pasurile fiecaruia. De aceea, fatul meu, te-am dat sa inveti toate mestesugurile. Nu mi-a venit in gand ca si hotia este un mestesug. Aceasta iti ramane sa mai inveti, dupa care te vei face un imparat ca Solomon imparat si cum altul nu va mai fi pe lume.

– Ii! tata, raspunse fiul de imparat, carele se rusina si se rosise ca o sfecla, cum de ma osandesti astfel ca pe un vinovat de codru?

si sculandu-se de la masa, se duse unde se duse el, si se intoarse numaidecat, peste asteptarea tuturor, cu o sluga a lui credincioasa, aducand niste scanduri, stinghii, drugi, odgoane si panze. Cu aceste se apuca, ajutat de sluga lui, de cladi un fel de foisor.

Gatindu-se foisorul, se urca intr-insul si, invartind niste suruburi si niste vartejuri la niste mestesuguri ce avea acest foisor, incepu a pluti in vant si, pe cand se tot urca, el isi lua ziua buna de la toti cei de fata, cari ramasesera cu gurile cascate si cu ochii bleojditi la dansul. Muma-sa cat p-aci era sa-i vie rau de inima rea; dara isi tinu firea.

Dupa ce il pierdura din ochi, mesenii se sculara si se imprastiara ca puii de potarniche, nemaivoind a adaoga mahnirea imparatului, care se vedea de pe fata ca era prea mare.

Fiul imparatului, dupa ce calatori catva timp prin vazduh, prinse a se cobori. Ce sa vezi dumneata? Oranda il duse a se lasa tocmai dinaintea unei cocioabe de bordei saracacios.

Era seara. Batu la use. Cei dinauntru, o pereche de oameni jigariti, intreba:

– Cine e acolo?

– Om bun, le raspunse fiul de imparat. Deschideti, ca sunt un calator.

Ii deschisera. Cand intra in bordei, el baga de seama ca muierea aruncase ceva sub pat.

– Dara ce vant te aduce pe la noi?

– Sunt strein. Acum am sosit din alte imparatii. Rogu-va sa ma gazduiti.

– Bucuros, cu ce vom putea.

– Foarte va multumesc, le mai zise el. Nu va va fi degeaba. Dara de ce va stinghiriti din lucru? Lucrati, nu va opriti pentru mine. Am bagat de seama ca faceati ceva cand am venit!

Muierea vru sa indruge cateva minciuni. Dara barbatul ii lua din gura si zise:

– Sa-ti spunem drept. Dumneata esti oaspetele nostru, si crez ca nu ne vei da pe mana stapanirei. Eu sunt hot. Meseria acesta nu mai are cautare, de cand imparatul a pus niste slujbasi ai dracului de strasnici si de aspri pentru unii ca noi. Abia ne mai tinem zilele, cu cate o gaina sau alta pasare ce putem sa ciordim de pe ici, de colo. si tocmai jumulea o gasca nevasta-mea cand ai venit d-ta.

– Tocmai ce cautam si eu. Dumnezeu m-a adus la voi. Scoateti gasca de sub pat si face-va-ti mestesugul. De azi incolo sunt al vostru. Ma bag ucenic la d-ta sa ma inveti acest mestesug.

Si pana jumuli si gati gasca, fiul imparatului iesi afara, isi stranse foisorul, desfacandu-l din toate incheieturile, si-l puse bine, unde sa nu dea nimeni peste dansul.

Se pusera, deci, la masa si se chefuira, pana ce cocosii incepura a vesti ca vine alba in sat.

A doua zi se intelesesera ei la cuvinte, si fiul de imparat ramase sub ascultarea hotului, ca sa invete mestesugul de la dansul.

– Tot mestesugul este, zise hotul intr-una din zile, sa ciordesti, fara sa te prinza cineva; sa buzunaresti si pe dracul, fara sa te vaza nici pui de om sau alta gadina; sa n-apuce sa caza si tu sa gasesti; orice ti s-o parea ca nu este pus bine de altul, tu sa iei si sa pastrezi; marghiolia, viclesugul, indrazneala, istetimea, sotia si cu tot neamul lor, sa fie uneltele tale.

Fiul de imparat asculta si baga la cap.

Dupa trecere de timp, in care fiul imparatului se indeletnicise la mestesugul hotiei, vazand el ca lucrurile ii merg struna, zise:

– Mestere, cand ai de gand sa ma scoti calfa?

– Cand mi-oi fura ipangeaua de pe mine.

Dupa ce mai trecu, mersera intr-o zi la vanat. Acolo in padure, stand sa faca popas, se tolanira fiecare pe ce avea, la umbra de copaci si la racoare, ca sa-si aromeze oarecum. Hotul isi asternuse ipangeaua.

Deodata hotul auzi miercaitul unui iepure, ca si cand il apucase ogarul. Se scula, se uita prin prejur, si nu vede nimic. Sotul sau, fiul imparatului, adormise, si-i da niste sforaieli de parea ca mana porcii. Se culca iarasi.

Nu sezu mult, si tocmai cand era sa-l fure si pe el somnul, auzi inca o data acelasi miercait si cu totul p-aproape.

Odata sari drept in sus.

– Ce naiba, trebuie sa fie ceva. Ma repez sa vaz ce dracovenie sa fie aceea.

Si fiind un crangulet intr-o departare cat arunci cu piatra, se duse intr-acolo, de unde i se paru lui ca vine miercaitul iepurelui.

Pe cand se ducea hotul, fiul imparatului se scoala binisor, si pas! pas! ii ia ipangeaua frumusel, o indoieste si o ascunde intr-o scorbura de copaci si iarasi se culca.

Acestea le facu el mai iute decat ai gandi.

Hotul, daca vazu ca nu este nimic in crang, dete tuturor railor si iepure si tot, si se intoarse sa se odihneasca. Cand, ia ipangeaua de unde nu e. Se uita prin prejur, si nici o frunzulita macar nu se misca. Fiul imparatului horcaia de socoteai ca o sa destepte si pe morti.

Bietul hot ramase ca lovit de trasnet. Simti ca alt n-are cine sa-i fi jucat renghiul acesta, decat ucenicul lui.

Se suci, se invarti, dete tarcoale prejmetelor; ipangeaua nu e. in cele de pe urma, dupa ce il inecase necazul, se duse sa-si destepte ucenicul.

Acesta dormea mort. il zgudui, il scutura, ca de cand incepui sa va povestesc si abia, abia se destepta.

Somnoros cum era, si tot frecandu-se la ochi, incepu sa se jeluiasca ca n-are parte sa doarma si el macar un somn, si ca din pricina asta o sa se duca de la un asemenea stapan, cre nu-i da ragaz cat ar aromi cineva.

Hotul vazu ca ucenicul lui are sa-l intreaca, si zise:

– Ia lasa astfel de vorbe, ci da-mi ipangeaua, ca acum esti calfa, ai scapat de ucenicie.

Cand auzi fiul imparatului de unele ca acestea, se duse intr-un suflet de-i aduse ipangeaua, si legara amandoi tovarasie pe bine si pe rau.

Incepuse a misca binisor la meseria lor, de cand se facura tovarasi. Vezi ca fiul imparatului era mai ager de mana, mai istet si mai indraznet.

Intr-una din zile, feciorul de imparat se duse la vanat, ia asa cam in dorul lelii, fiindca n-avea alta treaba. Umbland el prin padure, odata aude un grohait de porc p-aproape de dansul; cauta si, mai iute decat ai gandi, fu si acolo. Cand, ce sa-i vaza ochii? Un mistret cat toate zilele de mare pravalise pe un flacau tanar la fata, si se silea a-si descurca coltii din arcul flacaului spre a-l sfasia.

Fiul imparatului isi scoase cutitul de vanatoare si, cu un curaj nemaiauzit, se repede asupra mistretului, ii infige cutitul drept in ochi si il da tumba peste cap, ii mai da vro doua lovituri bune in cap si-l lasa mort acolo locului.

Facu ce facu si aduse nitica apa in caciula, stropi pe flacaul care lesinase, si il mai inviora.

Acesta, cand se destepta si vazu pe izbavitorul sau, zise:

– Cere-mi oricat vei voi si-ti voi da, pentru aceasta facere de bine.

– Bani au si tiganii, ii raspunse fiul de imparat, dara cinste nu. Sa nu socotesti ca pentru bani am facut ce am facut eu acum pentru tine.

Se rusina oarecum flacaul cu pricina; dara mai prinzand limba, ii spuse siritenia, cum venise in vanatoare cu mai multi tovarosi, cum zarise mistretul si se luase dupa dansul, si cum nu-l lovise bine, si el se napustise asupra lui si-l pravalise de era sa-l trimita pe lumea cealalta.

Pasamite si acesta era fiu de imparat, si inca fiul imparatului locului aceluia.

Se imprietenira si se dusera la palaturile imparatesti. imparatul nu stia cum sa multumeasca streinului ca i-a scapat copilul de la moarte. ii dete voie ca sa vie in palat oricand va voi, fiindca el nu priimi nici o alta rasplatire.

Streinul fiu de imparat, de cate ori mergea la imparatul, de atatea ori el cerceta si baga de seama la tot ce era pe acolo.

Dupa catava vreme, el zise odata tovarosului sau:

– Tovarose, mi s-a urat cu borfasia, sa facem si noi o hotie care sa se mai simta.

– Ce vrei sa facem?

– Iaca, sa mai mergem si pe la haznaua imparateasca, ca doara n-o fi foc.

– Da ce stai d-ta de vorbesti, omule? D-apoi acolo, aoleo! ce de pazitori mai sunt!

– Noi sa mergem pe unde nu sunt pazitori.

Se hotarara, si intr-o noapte si plecara. Ei isi luara si uneltele trebuincioase. si fiindca fiul de imparat stia toate mestesugurile, el cunostea si zidaria. Se apuca si, numai din doua cazmale, scase cateva caramizi, cat putea omul sa intre. Aceasta pe de la ulita, pre unde nu pazea nimeni. El intra, umplu doua caciuli cu galbeni si iesi. Apoi potrivi caramizile la loc, ca sa nu se cunoasca pe unde au intrat.

Nu se poate spune bucurie ce avura cand se vazura cu atata cacalau de bani. Venira acasa si dormira, ca si cand usturoi nu mancase si gurile nu le miroseau.

A doua zi mare valva se facu in oras cansd se afla ca s-a spart visteria imparatului. Toti se minunau si se cruceau, nedomirindu-se pe unde sa fi intrat talharii.

Nu mai putin si imparatul intra la chibzuiri, cum ar face sa prinza pe acesti hoti cutezatori.

Fiul imparatului, cel ce facuse bosmaua, se duse ca totdauna pe la imparatul, se facu si el ca se mira de atata cutezare, si zise:

– Cel ce a facut o asemenea hotie indrazneata nu se poate sa mai vie macar inca o data.

imparatul locului puse tot felul de paznici la visteria lui si astepta.

Hotii, dupa cateva zile, cand se mai potoli valva, venira iarasi, fiindca se dedulcisera ca calul la tarate, scoase caramizile si fiul imparatului zise tovarosului sau:

– De randul trecut am intrat eu; acum intra tu. Asa mi se pare ca cere dreptatea.

Tovarosul n-avu ce zice, caci asa era. Intra deci in hazna si, fiind mai lacom, lua cati galbeni putu el duce si-i aduse tovarosului la gaura. Acesta ii priimi. Cand sa iasa si el, has! in sus, hat! in jos, se simti ca este prins in lat, si ca nu poate iesi. Fiul imparatului n-avea timp de pierdut, ce sa faca? Se apuca si el de-i taie capul, il lua cu dansul si p-aici ti-e drumul.

Dara cand ajunse acasa? aoleo! Unde era Dumnezeu sa vaza bocetele si vaietele muierii, cand ii arata capul barbatului ei? tipa de socoteai ca o pune in teapa.

Fiul imparatului ii puse mana la gura si-i zise:

-St! ca ne-am topit. Sa nu te auza cineva, ca nu e bine de noi.

si dupa ce ii spuse toata siretenia pricinii, o impaca spuindu-i ca-i lasa ei toti banii ce au furat, si ii mai fagadui ca-i va aduce si trupul barbatului, ca sa-l ingroape ca oamenii si cu toata randuiala.

Iara daca se facu ziua, slujitorii imparatesti gasira trupul fara cap si-l dusera la imparatul.

Acesta se da de ceasul mortii si mai multe nu, cum de sa nu prinza pe talhar viu, nevatamat.

Fiul imparatului se duse si el pe la palat si, auzind cele ce se planuiau, se pregati si el a-si tine fagaduiala ce dase nevestei tovarosului sau.

Sfatuind cei doisprezece boieri, socotira cu mintea lor ca talharii trebuie sa fie cel putin doi; ca cel viu este peste poate sa nu vie a lua si trupul mortului. Gasira, deci, cu cale a pune trupul cel fara cap in mijlocul pietei, pe o schela cu trei trepte, si de jur-imprejur slujitori imparatesti, cari sa pazeasca toata noaptea.

Asa si facura.

Fiul imparatului, hotul, se duse si el de cumpara o martoaga de cal rapciugos si bubos, si slab, de era numai pielea si osul, mai cumpara o odoroaga de caruta si un butoi de rachiu. si dupa ce incarca caruta, inhama la dansa rabla lui de cal si o porni inspre locul unde era pus trupul mortului spre vedere.

P-aci prin prejur era o ulita noroioasa. P-acolo avu pofta el a trece. Cand, ce sa vedeti dumneavoastra, cinstiti boieri? Unde mi se innomoli a otopina de cal, de nu mai putea nici picioarele sa si le miste, necum sa mai tarasca si carutul cu butoiul de rachiu. Hi! in sus, hat! in jos; sa se miste din loc calul, ba.

Si unde mi-ti incepu a face o galagie, de credeai ca s-a aprins targul.

Capetenia pazitorilor trimise pe unul sa vaza ce pacoste a mai dat peste nevoiasul ala de om, carele are de gand sa scoale tot orasul in gura lui.

Vazandu-l pazitorul cum se nevoia a-si scoate calul si caruta din noroi, i se facu mila de el.

Fiul imparatului, cum il vazu, ii zise:

– Du-te, neiculita, de mai ado vro cativa oameni de-mi ajutati sa ies din acest noroi, si va voi cinsti ca pe niste oameni de treaba.

Indata venira mai multi pazitori, ii luara si cal, si teleguta, si butoi si tot, pe sus, de-l scoasera din glodul unde se nomolise.

El nu stia cum sa le multumeasca mai bine; isi framanta mainile de bucurie si prinse a da cep butoiului. Le dete de bau cat poftira, si duse si celor ce ramasesera de paza pe langa trupul mortului cel fara cap.

Nu trecu mult si toti pazitorii fura coprinsi de un somn sora cu moartea. Unde imi mai sforaia voinicii nostri de paznici, de pare ca era cine stie ce mare turma de ramatori. Pasamite rachiul din butoi era cu afion.

Fiul imparatului, cum ii vazu lungiti si trantiti ca cine stie ce blende, se apuca de-i dezbraca de hainele lor si ii imbraca in haine calugaresti. Apoi, luand trupul mortului, se duse in treaba lui.

Cand vazu femeia trupul, iara incepu a se boci. El iara ii puse mana la gura si o opri de a face zgomot, caci, de se va afla, nu va fi bine de ei. Ea tacu dupa ce vazu ca nu e gluma, si priimi si cea mai mare parte din suma furata. in chiar aceeasi noapte, ei se pusera si ingropara mortul.

Cand se desteptara pazitorii si se vazura imbracati in haine calugaresti, nu puteau crede celor ce li se arata. Se mai frecara la ochi, se mai uitara, si vazura ca asa este. Cel ce se desteptase mai intai se duse la tovarosul de langa dansul si, incepand a-l inghioldi, ii zise:

– Mos calugaras, mos calugaras, ca cati tu aci?

– Dara tu, calugare, ce cauti? ii raspunse.

Atunci toti deodata incepura a racni unul la altul:

– Ce cauti aci, calugare? aratandu-se cu degetul.

Si se facu o tulburare si o rascoala intre dansii, de nu-i putea da nimeni de capatai. Ei! tocmai tarziu se dezmeticira si se domirira ca omul cu rachiul de asta-noapte n-a fost lucru curat.

Dara cand imi vazura ca trupul lipseste? atunci, atunci; unde imi incepura o cearta si o halalaie intre dansii, de-ti venea sa-ti iei campii. Se invinovateau ca dracii unii pe altii.

– Ba ca tu esti de pricina.

– Ba ca tu ne-ai facut sa bem rachiu.

– Ba ca tu ne-ai indemnat sa ne ducem sa-i ajutam.

– Ba ca tu ai fost cel dintai care ai baut.

Toate erau cum erau. Dara cum si cand s-au calugarit ei? si cum sa se infatiseze ei la imparatul?

N-avu incotro. Asa se dusera.

Imparatul se lua cu amandoua mainile de barba cand vazu ca vine la dansul o ceata de calugari. El nu stia, vezi, cine sunt si ce vreau.

Cand afla ca sunt paznicii lui, unde mi-l umfla un ras d-alea cu lacrami, si rase pana ce se stramba.

Paznicii, biet, detera in genunchi si-si cerura iertare. Ei spusera toata siritenia.

Ii ierta imparatul de vro osanda, chipul; dara intra la mai mare grija. El se temea ca nu carecumva acest hot atat de iscusit sa nu-i ia si domnia. Nu mai chema Sfatul imparatiei, fiindca incepuse a-l cam banui si pe dansul, ci isi framanta cugetul, ca ce ar face sa puie mana pe hot, spre a-i face de petrecanie.

Hotari dara, el cu mintea lui, ca sa iscodeasca si pe mari si pe mici, sa ispiteasca si prin boierime si prin prostime, ca doar, doara va ajunge sa puie mana pe un asa talhar vestit care il pusese pe asa ganduri negre.

Pentru aceasta puse sa se gateasca un ospat infricosat, la care pofti numai boierime neaose. La acest ospat fu poftit, fara doar si poate, si fiul de imparat cel strein.

La ziua hotarata se adunara toti oaspetii. Veseliile se intinsera pana noaptea tarziu. Caci, dupa ce se sculara de la masa, se pusera pe joc. si trage-i la danturi, la hori, la brauri pana ce, cand se desteptara, ajunsesera pe la cantatul cocosilor de miezul noptii.

Cand sa se sparga adunarea, imparatul veni la mijloc si zise cu grai cam poruncitor:

– Boieri dumneavoastra, noaptea este inaintata, si ca sa nu se intample cuiva vreo meteahna de la niscaiva duhuri necurate, ori facatori de rele, eu am gasit cu cale in mintea mea sa maneti aci pana la ziua. Camara este mare; va incape pe toti. Alaturi de aci este camara fiicei mele. Fiti fara grija si va repauzati de ostenelile dantului si saltarilor din asta noapte. Domnul sa privegheze asupra voastra a tuturor.

Asa zise imparatul, si asa trebuia sa se faca. Ca har, ca mar, pace; zisa imparatului nu se putea deszice.

– Vai de mine, tata, cum sa ma culc eu cu usa descuiata, alaturi cu camara unde are sa doarma atatia barbati streini? zise fata tatalui sau.

– Nu numai atat, fata mea, dara inca sa fii cu lumanarea stinsa si sa ai la indemana nitel muc de lumanare. De va veni cineva la tine, tu sa-l mangai cu mana pe obraz, rugandu-l sa mai stea; si mangaindu-l sa-l manjesti nitel cu muc de lumanare, si aceasta, draga mea copila, cu atat mai mult trebuie sa o faci, cu cat ea este pentru mantuirea imparatiei.

Pasamite imparatul umbla sa prinza pe hot prin viclenie. Asta fu chemarea boierilor la ospat. Caci, isi zicea imparatul, de va fi dintre boieri un asemenea om istet, trebuie sa fie si indraznet. De nu va fi dintre boieri, apoi, tot cu tertipuri, prin tagma prostimei sa-l caut.

Hotararea imparatului se puse in lucrare intocmai. Se culcara toti cu totul si adormira. Numai pleoapele fetei de imparat nu putura da in gene, catusi de cat.

Fiul de imparat cel hot, nici el nu adormi macar cat ai da in cremene. El isi tot rasucea mustata si se incumetea, duce-se-va, or ba? Iara cand fu cam dupa miezul noptii, cand si apele dorm, se scula binisor, se uita pe la sotii sai, carii toti dormeau bumbeni, si pas! trecu in camara fetei de imparat, o saruta si se intoarse apoi sa se culce si el.

Fata imparatului isi facu dresurile cum o invatase tatal sau, imparatul.

Hotul, pana a nu se culca, se duse la donita sa bea nitica apa, caci ii era sete. Uitandu-se in donita, el vazu ca pe obrazul lui din stanga sunt niste pete negre. in camara unde dormeau oaspetii imparatului lumanarea arse toata noaptea.

– E! asa mi ti-a fost povestea? zise el incetisor, stai mai, dara, sa-ti arat eu cu cine ai de a face.

si cu inima tacainda, si umbland mai usor decat o pisica cand pandeste la soareci, lua muc de lumanare si manji pe toti oaspetii cari dormeau, pe obraz la fel cu manjitura lui de pe fata, apoi se culca si el.

imparatul se scula mai de dimineata decat toti. si in revarsat de zori vine prin camara unde dormeau oaspetii, spre a se uita la dansii, nu carecumva este vreunul din ei manjit dupa cum isi povatuise fata.

Cand colo, ce sa-i vaza ochii? Toti erau manjiti. Speriat, se duse intr-un suflet in camara unde dormea fie-sa; si cu grai nelinistit zise fie-sei:

– Bine, frate draga, toti te-au sarutat?

– Ba nu, tata, unul numai a venit, pe care l-am manjit, dupa cum mi-ai poruncit dumneata.

– Si-l cunosti?

– Ba nu, caci era intunerec.

imparatul isi musca buzele. Apoi porunci pazitorilor sa nu lase pe nici unul din oaspeti care ar voi sa plece.

Dupa ce se facu ziua bine, veni imparatul iarasi in mijlocul oaspetilor si zise cu glas mare:

– Boieri dumneavoastra, hotul care a tulburat o tara prin iscusinta, maiestria si istetimea lui, si care mi-a rapit odihna sufletului meu, se afla in mijlocul domniei voastre, si il rog sa se dea pe1 fata; pe fagaduiala mea de imparat ca nu-i voi face nimic.

Toti boierii incepura a-si scutura hainele si a se lepada ca de satana de o astfel de napaste, zicand:

– Departe de noi o astfel de banuiala. Noi nu stim la sufletul nostru nici o fapta neomenoasa sa fi savarsit, nici cu stiinta, nici cu nestiinta.

– Acum nu este vorba nici ce ocara, nici de pedeapsa. Totul este sa se dea pe fata, si ma jur pe viul Dumnezeu si pe stema mea de imparat ca nu numai nu-i voi face nimic rau, dara ii voi da pe fata mea dupa dansul.

Atunci iesi in fata streinul fiu de imparat si zise:

– Eu sunt.

Paru mult bine imparatului cand il vazu. Iara el isi ceru voie sa iasa afara, si se jura pe cuvantul lui de cruce de voinic ca se va intoarce inainte de namiezi.

Imparatul crezu si-i dete voie. El se intoarse, cu mai multi oameni insaxanati cu bucatelele foisorului sau. si acolo de fata cu totii, aseza fiecare lemnisor la imbucatura lui si cladi foisorul din nou. Apoi, viind inaintea imparatului, ii saruta mana, si ceru ca sotia lui, fata imparatului, sa se urce cu dansul in foisor, ca de acolo sa marturiseasca cine este si ce a facut.

imparatul priimi.

Cum se suira in foisor, fiul imparatului prinse a intoarce vartejele; si, pe cand foisorul incepu a se sui in slava si a pluti in aer, el zise cu grai lamurit:

– Sa stiti ca sunt fiu de imparat, ca mi-a fost dat sa-mi fur nevasta, ceea ce si facui, si ca acum ma duc la imparatia tatalui meu.

Astfel vorbind, foisorul se urca mereu pana cand se pierdu din ochii tuturor, ce ramasera cu gurile cascate uitandu-se la dansul.

Iara daca se cobori la palaturile tatalui sau si-si arata cartea de mester de hotie, precum si nevasta ce-si aduse tot prin furtisag, se inveseli tatal sau si, coborandu-se din scaun, inalta pe fiul sau, zicand:

– Stiu acum ca are sa se duca pomina de domnia fiului meu peste tara. stiu ca popoarele au sa stie si ele acum ce este dreptatea, caci a fi bun domnitor si drept, trebuie sa stii totul.

Dupa ce se inscauna, trimise sol la socrul sau cu carte prin care ii spunea ca s-a urcat in scaunul tatane-sau, si mult se bucura acel imparat de norocul ce dase peste fie-sa.

Iara eu încalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.