Luceafarul de ziua si luceafarul de noapte

 A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii în coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;

De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.

A fost odata un imparat si o imparateasa; ei nu faceau copii; umblase pe la toti vracii si vrajitorii, pe la toate babele si cititori de stele, si toti ramasera de rusine, caci n-avura ce le face. in cele din urma se pusera pe posturi, pe rugaciuni si milostenii; cand, intr-o noapte, Dumnezeu vazand ravna lor, se arata imparatesei in vis si-i zise:

– Rugaciunea voastra am auzit-o si vei face un copil cum nu se va mai afla pe fata pamantului. Maine sa se duca imparatul, barbatul tau, cu undita la garla, si pestele ce va prinde sa-l gatesti cu mana ta si sa-l mancati.

Nu se facuse inca bine ziua si imparateasa se duse la imparatul si-l scula zicandu-i:

– imparate! scoala c-a sosit alba in sat.

– Dar asta, raspunse imparatul, ce ai astazi sa ma scoli asa de noapte; nu care cumva vrajmasii au calcat hotarele imparatiei mele?

– Din mila lui Dumnezeu, de nici unele ca astea n-am auzit; dara am visat iaca ce…

si-i spuse visul.

imparatul cum auzi, sari din asternut, se imbraca, lua undita si se duse la parau gafaind. Arunca undita si nu trecu mult, si vazu pluta unditii miscandu-se. Trase undita: cand, ce sa vezi? un peste mare, cu totul si cu totul din aur. Doara ca nu-i cazu lesin de bucurie. Daramite cand il vazu imparateasa? Ea fu si mai oleoleo.

Gati imparateasa singura cu mana ei pestele si mancara. Ea indata se simti insarcinata.

Roaba care ridica masa vazu pe talerul imparatesei un os de peste si o batu gandurile sa suga acel os, ca sa stie si ea gustul bucatelor gatite de imparateasa.

Cum supse osul, se simti si ea insarcinata.

Dupa noua luni nascu imparateasa, ziua, un copil frumos, frumos, ca un ingeras. Peste noapte nascu si roaba un copil, aidoma cu al imparatesei, incat nu aveau deosebire unul de altul. Cum era copilul imparatesei era si al roabei. Semanau, cum se zice, ca doua picaturi de apa.

Fiului de imparat i s-a dat numele de Busuioc, iara fiului de rob, Siminoc.

Crescand impreuna si facandu-se mari, i-a dat la carte, si invatau intr-o zi cat invata alti copii intr-un an. Cand se jucau ei in gradina, imparateasa se uita cu drag la dansii de pe fereastra.

Se facura mari. Ei semanau atat de mult, incat nu cunostea nimeni care este fiu de imparat si care de rob. Boiul lor era mandru, amandoi aveau pe vino-ncoace, vorba lor, era vorba cu lipici si amandoi erau voinici, nevoie mare.

intr-o zi se hotarara sa mearga la vanatoare. imparateasa se tot ciudea cum sa-si cunoasca pe fiul sau: fiindca si fetele si imbracamintile fiind la fel, de multe ori nu putea sa deosebeasca pe unul din altul. Se gandi sa faca fiului sau un semn. il chema si, prefacandu-se ca ii cauta in cap, ii innoda doua vite de par, fara sa stie el.

Apoi plecara la vanatoare.

Alergara zburdatici prin campiile inverzite si se zbenguiau ca mieluseii; culesera la floricele, se udara de roua, privira fluturii cum saltau si sareau din floare in floare, cum albinele culegeau ceara si adunau mierea, si se desfatara foarte mult. Apoi mersera la fantana, baura apa de se racorira si priveau cu nesatiu cum se lasa cerul in departare pe pamant, si ar fi dorit sa mearga pana la sfarsitul pamantului, sa vaza cerul din apropiere, sau macar pana vor da de locurile acelea unde pamantul este ca piftia.

Apoi intrara in padure. Cand vazura frumusetile padurilor, ramasera cu gurile cascate. Vezi ca ei nu mai vazusera d-alde astea de cand ii facuse ma-sa. Cand batea vantul si se misca frunzele, asculta la fasaitul lor si li se parea ca imparateasa umbla tarand dupa sine rochia cea de matase; apoi se asezara pe iarba frageda, la umbra unui copaci mare. Aci se pusera a cugeta si a sfatui cum sa inceapa vanatoarea. Ei, nici una, nici alta, voiau sa vaneze tot lighioni salbatice.

Pasarelele, cari alergau imprejurul lor si se puneau pe cracile copaciului, nici nu le bagau ei in seama; lor, le era mila sa-si puie mintea cu ele; dara le placea sa le asculte ciripind. Pasarelele parca bagasera si ele de seama una ca aceasta, si nu se sfiau, ba inca cantau de se spargeau; iara privighetorile trageau la geamparale numai din guse, ca sa fie mai dulce cantarea lor. si asa, stand ei aci si sfatuindu-se, pe fiul imparatului il apuca o moliciune de nu putea sta in sus si isi lasa capul in poala lui Siminoc, rugandu-l sa-i caute nitel in cap, pana va aromi el.

Dupa ce ii cauta ce-i cauta, Siminoc se opri si zise:

– Ce este asta din capul tau, frate Busuioc?

– Ce sa fie? stiu eu de ce ma intrebi, frate Siminoc?

– Iaca vaz, raspunse Siminoc, ca doua vite de par in capul tau sunt innodate.

– Cum se poate? zise Busuioc.

Aceasta supara atat de mult pe Busuioc, incat se hotari sa plece in lume.

– Frate Siminoc, zise Busuioc, eu ma duc in lume fiindca nu pot sa pricep de ce mama mi-a innodat parul cand mi-a cautat in cap.

– Mai frate Busuioc, ii raspunse Siminoc, vino-ti in fire si nu mai face una ca asta. Caci daca imparateasa ti-a innodat parul, nu crez sa o fi facut cu vreun gand rau.

Busuioc insa a ramas nestramutat in hotararea sa si, cand si-a luat ramas bun de la Siminoc, i-a zis:

– Na, frate Siminoc, batista asta. Cand vei vedea pe dansa trei picaturi de sange, sa stii ca sunt mort.

– Sa-ti ajute Dumnezeu, frate Busuioc, sa nimeresti cu bine; dara eu inca o data te rog, pentru dragostea mea, sa ramai, sa nu mai pribegesti pan lume.

– Peste poate, raspunse Busuioc.

Apoi se imbratisara si Busuioc pleca; iara Siminoc ramase de se uita gales dupa dansul pana il pierdu din ochi.

Siminoc se intoarse acasa si povesti parintilor toate cele ce se intamplase.

imparateasa nu mai putea de inima rea. isi frangea mainile si plangea, de sa fereasca Dumnezeu. Dara n-avu ce-si face capului, si se mangaia oarecum vazand pe Siminoc.

Dupa catva timp, acesta scoase batista, se uita la dansa si vazu teri picaturi de sange. Atunci zise:

– I! a murit fratiorul meu. Ma duc sa-l caut.

si luandu-si merinde, pleca dupa dansul sa-l caute. Trecu prin orase si sate, strabatu campiile si codrii, merse, merse, pana ce ajunse la o casuta. Acolo intalni pe o batrana si intreba de fratele sau. Batrana ii spuse ca se facuse ginere al imparatului din acea parte de loc.

Ajungand la palaturile imparatului aceluia, cm il vazu fie-sa, socoti ca e barbatu-sau, si alerga intru intampinarea lui. El zise:

– Eu sunt fratele barbatului tau; am auzit ca a pierit din lume, si am venit sa aflu de capataiul sau.

– Eu nu crez una ca asta, zise fiica de imparat. Tu esti barbatul meu, si nu stiu de ce te prefaci asa acum. Au doara credinta mea a fost pusa la cercare si eu te-am amagit?

– Nici unele din acestea nu este. Ci eu iti spui in cuget curat, nu sunt eu barbatul tau.

Ea nu voia sa creaza cu nici un chip.

Atunci el zise:

– Dumnezeu sa-si arate dreptatea. Pe cine nu va fi drept din amandoi, sa-l cresteze sabia care sta in cui.

si indata sabia sari si cresta pe fata la deget, si atunci crezu si ea. Apoi gazdui dupa cum se cuvenea pe Siminoc.

A doua zi el afla ca Busuioc se dusese la vanatoare si nu se mai intoarse. incaleca deci si el pe un cal, lua ogari si pleca dupa frate-sau, in partea locului pe unde se dusese acesta. Merse ce merse si ajunse in padure; acolo se intalni cu Muma-padurii.

Cum o vazu, se lua dupa dansa, si da-i goana. Ea fugea, el dupa dansa, pana ce Muma-padurii vazand ca n-are incotro, se sui intr-un copaci inalt si acolo scapa.

Siminoc descaleca si el, priponi calul, facu focul, scoase merindele si incepu sa manance langa foc, aruncand si ogarilor cate ceva.

– Aoleo! cum mi-e frig, zise Muma-paurii, imi clantanesc dintii.

– Da-te jos, ii raspunse Siminoc, de te incalzeste la foc.

– Mi-e frica de caini, zise ea.

– Nu te teme, ca nu-ti fac nimic.

– Daca vei sa-mi faci bine, mai zise ea, na o vita din cosita si leaga-ti cainii.

El puse vita de cosita pe foc.

– Uf! ce greu miroase, zise Muma-padurii, cosita ce ti-am dat-o si pe care tu ai pus-o pe foc.

– Ai te cara de aici, ii raspunse Siminoc, si nu mai spune la nimicuri. Iaca unul din ogari a dat cu coada prin foc, s-a parlit nitel si d-aia miroase greu. Daca ti-e frig, da-te jos si vino de te incalzeste; daca nu, taca-ti fleoanca si ma lasa in pace, nu ma tot supara.

Atunci ea crezu, se dete jos si, alaturandu-se de foc, zise:

– Mi-e foame.

– Ce sa-ti dau sa mananci? Iaca ia ce-ti place din ceea ce am dinainte.

– Eu voi sa te mananc pe tine, zise Muma-padurii, gateste-te!

– Ba te voi manca eu pe tine, raspunse Siminoc si asmuti cainii la dansa ca sa o sfasie.

– Stai, zise Muma-padurii, opreste cainii sa nu ma sfasie, ca ti-oi da pe frate-tau, cu cal si cu ogari cu tot.

Siminoc opri cainii; atunci Muma-Padurii icni de vro trei ori si dete afara dintr-insa pe Busuioc, calul si ogarii; iara Siminoc isi asmuti ogarii si o facura mici farami. Desteptandu-se Busuioc, se mira cum de vede pe Siminoc aci si-i zise:

– Bine ai venit sanatos, frate, dara mult am dormit.

– Puteai tu sa dormi mult si bine, daca nu eram eu.

Apoi ii spuse toata siritenia de la despartirea lor pana acum.

Busuioc banuind pe Siminoc ca s-o fi indragostit cu femeia lui, nu voi sa-l creaza cand acesta ii marturisi adevarul, spuindu-i ca nici prin gand nu i-a trecut una ca asta vreodata. El se facu darz, incepand a-si teme nevasta. si asa puindu-i gand rau, se invoi cu Siminoc ca sa se lege la ochi, ei si pe caii lor, apoi sa incalece, sa le dea drumul, si unde i-o scoate sa-i scoata.

Asa facura. Cand Busuioc, auzind un geamat, opri calul, se dezlega la ochi, se uita, si Siminoc nicaieri. Pasamite el cazuse intr-o fantana si inecandu-se, n-a mai iesit d-acolo.

Busuioc se intoarse acasa, isi ispiti nevasta, si ea spuse ca si Siminoc. Apoi ca sa se incredinteze si mai bine de adevar, zise si el sabiei sa sara din cui si sa cresteze pe cel vinovat. Sabia sari si-l cresta pe dansul la degetul cel mare.

Se tangui el, se jeli, planse cu amar ca pierduse pe Siminoc; se cai ca se prea iutise, dara toate fura in desert, ca n-avu ce-i mai face. Atunci, plin de obida si de durere, nici el nu mai voi a trai fara frate-sau, ci legandu-se iarasi la ochi, precum si pe cal, incaleca si-i dete drumul in padurea in care pierise fratele sau. Alerga calul ce alerga, si, baldabac! dete in fantana in care cazuse si Siminoc, si acolo isi sfarsi zilele si Busuioc, si de atuncea a rasarit luceafarul de ziua, fiul imparatului, Busuioc, si luceafarul de noapte, fiul roabei, Siminoc.

Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.