Imparatia unde oamenii nu visau niciodata

Multe semintii s-au perindat pe sub soare de cand a fost durat acest pamant, dar niciuneia nu i-au lipsit visele.

Ati putea crede ca a existat vreodata o semintie lipsita de acest balsam aproape nepamantean? Ei bine, era odata, intr-o tara indepartata, un popor de oameni care nu visau niciodata. tara lor era imprejmuita de un brau urias de piatra. Asa fiind, nici nu puteau spera sa viseze vreodata pentru ca visele nu pot trai in stransoarea apasatoare a unei temnite din piatra.

Cat era ziua de mare, oamenii trebaluiau necontenit, fara a-si lasa o singura clipa gandurile sa zburde. Truda nesuferita, precum si neputinta gandului de a se elibera ii ostenea atat la trup cat si la minte, facandu-i sa astepte noaptea ca pe o binecuvantare. Cum venea timpul odihnei, isi lasau capul in perna si, vreme de cateva ore, dormeau un somn intotdeauna greu si monoton. A doua zi se trezeau si o luau de la capat, mereu si mereu, intocmai ca o moara ce se invarteste fara crutare, dar si fara simtire.

Cat timp nu cunosteau si alt fel de viata, li se parea obisnuit sa nu viseze. Simteau si ei ca domneste pretutindeni o tristete si o vlaguiala tot mai daunatoare, dar nu stiau care era pricina. Vedeau ca viata lor, precum si casele si uneltele, nu se schimbasera cu nimic in ultimele sute de ani, dar nici prin gand nu le trecea care putea fi pricina. Pana una, alta, intre un rasarit si un apus de soare nu se intampla nimic neobisnuit.

Intr-una dintre zile, pe cand se aflau cu totii in fata meselor, fiind ora pranzului, din vazduh cobori o pasare alba, uriasa, care purta in spate…un om. Cand se lasa deasupra pamantului, pasarea intinse o aripa in asa fel incat omul sa poata cobori cat mai lesne. Tanarul sosit din inaltul cerului se uita patrunzator la oamenii tarii unde nu se visa niciodata si spuse:

– Bine v-am gasit, oameni buni! Bucurosi de oaspeti?

Mesenii nu raspunsera nimic. Se uitau cu neincredere si cu o oarecare teama, nevenindu-le parca sa creada ca este aievea ceea ce vedeau. intr-un tarziu, un batran prinse curaj si raspunse:

– Esti pamantean ca si noi, cladit din carne si oase, ori esti insusi Dumnezeu cel mare si puternic?

– Om, ca toti oamenii, unchiasule. Singura mea putere este pasarea aceasta care m-a adus aici. Am gasit-o cand era mica. Se ratacise de mama ei. Am luat-o si am ingrijit-o, intocmai ca pe un copil. Mare mi-a fost mirarea cand am vazut ca nu se mai opreste din crestere. in trei luni se facuse cat casa. Vrand sa-mi arate ca nu este o pasare obisnuita, la un an incepu sa vorbeasca deslusit, intocmai ca o fiinta omeneasca: ,,Stapane, a zis, mi-ai salvat viata cand eram fara nici un sprijin. A venit acum vremea sa te folosesti si tu de mine. Cere-mi orice, pentru ca puterile mele sunt nelimitate!”

intre timp, oamenii locului se apropiara mai mult de ciudatul lor musafir. Le disparuse teama si acum isi facuse loc o curiozitate aproape copilareasca.

– Si ce anume i-ai cerut pasarii? vru sa cunoasca batranul.

– Stiam de la mosul meu ca se afla undeva o tara inconjurata de munti inalti, cu crestele mereu inzapezite. De cand eram copil visam sa ajung pe acele meleaguri, unde nu calcase niciun alt muritor.

– Visai? intreba omul cel batran. Ce talc are acest cuvant?

– Imi doream nespus, raspunse oarecum mirat flacaul, incat nu am mai stat nici macar o clipa in cumpana si i-am cerut pasarii sa ma poarte spre acel taram. M-am ridicat in spatele ei si, dupa un zbor in inaltul cerului, iata-ma printre voi.

O tacere adanca se asternu. Nimeni nu indraznea sa scoata o vorba, desi erau multe pe care nu le pricepusera. in infruntarea dintre curiozitate si neputinta de a-si lasa gandurile sa colinde fara nici o stavila, invinse aceasta din urma.

Vazand ca noul venit era un om pasnic, sfatul batranilor acelei tari hotari sa ii ofere ospitalitatea. De atunci, tanarul calator al vazduhului ramase printre noii lui prieteni. Umbla de colo pana colo, privind cu interes atat oamenii, cat si locurile. Simtind braul acela de piatra care imprejmuia tara, incepu sa traiasca cu teama ca, intr-o zi, va ramane fara aer si se va sufoca.

– Cum puteti trai vesnic inchisi intre zidurile cele inalte pana la cer? intreba el. Nu va simtiti stingheri, nu pricepeti ca sunteti prizonieri intr-o inchisoare unde nu patrunde niciodata suficienta lumina?

– N-avem defel astfel de ganduri. Pana sa sosesti pe meleagurile noastre credeam ca suntem singurii oameni de pe acest pamant. De fapt, ce folos sa aflam adevarul daca tot nu ne face trebuinta?

– Bine, nu se lasa baiatul, dar poate ca ati fi avut de invatat lucruri folositoare daca ati fi cunoscut si alti oameni. Viata voastra poate ca ar fi fost mai buna si mai frumoasa!

– De ce sa fie altfel, daca pana acum a fost croita pe masura dorintelor noastre?

– Oare chiar este croita pe masura dorintelor voastre?

Omul nu mai raspunse nimic. Se apleca asupra lucrului sau, facand sa dispara orice urma de preocupare de pe fata lui. Parea o statuie ale carei maini incepusera sa se miste prin cine stie ce minune.

,,Neobisnuiti oameni”, gandi baiatul in sinea lui. Cu toate acestea, incepuse sa simta o mila nesfarsita pentru ei. Vazadu-i cum se chinuie sa macine boabele de grau cu ajutorul unei rasnite din piatra, merse de-a lungul unui fir de apa, pana ce gasi un loc numai bun pentru ridicarea unei mori. Dupa ce gasi locul cu pricina, cazu pe ganduri, incercand sa-si inchipuie cum ar aseza-o mai bine. Cand vazu cu ochii mintii ceea ce dorea, zambi multumit. Cei din jur il urmarisera cu surprindere, fara sa priceapa de ce a stat minute in sir nemiscat si, mai cu seama, de ce zambea de unul singur. Cu toate acestea, nu indrazni nimeni sa il intrebe ceva.

In numai cateva zile, oaspetele reusi, ajutat si de ceilalti, sa ridice o minunatie de moara. Cand vazura bietii oameni la ce foloseste, crezura cu adevarat ca tanarul lor oaspete fusese totusi trimis de Bunul Dumnezeu. Cum prinsesera drag de el, mai marii tarii se stransera laolalta, il chemara si ii spusera:

– Dragul nostru, am dori sa cunosti cat de mult pretuim binele pe care ni l-ai facut si cat de mare este grija pe care ti-o purtam. Oamenii nostri au bagat de seama ca, de la un timp, esti cam bolnav si am vrea sa te aratam celei mai mari vindecatoare din tara.

– Eu, bolnav? se minuna flacaul.

– Fara indoiala, altfel de ce ai ramane minute in sir cu privirea atintita undeva departe?

– Bunii mei prieteni, rase tanarul, acelea sunt clipele in care gandurile mele sunt lasate libere. Bunaoara, asa s-a nascut ideea acelei mori.

– Vrei sa spui ca in clipele in care stai de pomana tu nascocesti asemenea lucruri?

– Desigur, asa au aparut toate lucrurile facute de om. Puterea gandului este mai mare decat ati putea crede. Totul este sa nu ii puneti stavila atunci cand trebuie sa il lasati slobod.

Mult s-au minunat cand au auzit asemenea cuvinte. inca o data, aveau temei sa creada ca in fata lor nu se gasea un om obisnuit.

Intr-o noapte, tanarul nostru avu un cosmar ingrozitor. Se facea ca se afla pe spatele pasarii sale uriase si ca aceasta il azvarle intr-o prapastie fara fund. inspaimantat de vis, se trezi in toiul noptii cu cativa oameni langa el.

– Ce s-a intamplat, dragul meu? il intreba cineva. Oare a patruns vreun duh necurat in sufletul tau si nu-ti da pace?

– Nici vorba, ii linisti el, dezmeticindu-se. Am avut un vis urat.

– Un vis? Prin urmare tu poti avea asemenea vise si noaptea?

– Mai cu seama noaptea, numai ca visele noptii nu cunosc nici un stapan. De aceea, se nimereste uneori sa visezi si ce nu iti place. Asa am patit-o eu mai inainte.

,,Mai, sa fie! Curios mai este si tanarul acesta, gandira oamenii care nu stiau sa viseze. Daca isi pierde vremea cu vise si ziua si noaptea, cand mai are timp sa faca si altceva?”

si totusi, timp avea din belsug. Pusese sa se ridice si alte mori, asa incat rasnitele de piatra fusesera aruncate si in curand uitate. Apoi, ii invata sa cladeasca poduri durabile peste cursurile de apa, sa coaca oalele in cuptoare spre a le face mai durabile si cate, cate altele! De fiecare data, inainte sa cladeasca ceva, cadea pe ganduri. Oamenii nu se mai mirau, iar in clipa in care il vedeau zambind, stiau ca in mintea lui se conturase iarasi ceva folositor pentru ei.

Cu fiecare zi, oamenii care nu visau pretuiau tot mai mult puterea gandului si a viselor si, in egala masura, isi dadeau seama ca, fara ele, erau ca niste papusi din lut miscate de colo pana colo de o mana nevazuta. Pe negandite, in mintea lor se nascu intrebarea daca ei vor putea visa vreodata. Se stransera iarasi laolalta, in frunte cu cei mai batrani si mai intelepti oameni ai tarii si il intrebara pe oaspetele lor ceea ce ii nelinistea. Ba, inca, un intelept il intreba si mai mult:

– Spuneai ca lucrarile facute de om s-au nascut prin puterea gandurilor. inseamna ca inaintasii nostri, care ne-au lasat mostenire uneltele, casele, precum si bruma de cunostinte pe care o avem, au cunoscut aceasta putere? Este oare cu putinta ca ei sa fi fost oameni ca toti ceilalti, iar mai tarziu sa-si fi pierdut, cine mai stie de ce, putinta de a visa?

– Este neindoielnic ca asa s-a intamplat, zise baiatul.

– Sa nadajduim atunci, ca, intr-o zi ne vom recapata puterea de a visa?

– Oameni buni, zise pasarea uriasa care, de cand aparuse pe acel taram nu scosese nici un cuvant, in zborurile mele am aflat ca stramosii vostri si-au pierdut darul visarii in clipa in care in jurul tarii lor au inceput sa creasca acesti munti inalti. Singuratatea si lipsa puterii de a vedea departe, catre linia orizontului, au facut ca in fiecare zi sa moara cate un vis. Nu peste multa vreme, inaintasii vostri nici nu mai stiau ce inseamna a visa.

– Dar ce ne ramane de facut, pentru ca nici asa nu putem ramane?

– Asteptati, le spuse pasarea. Eu si cu stapanul meu ne vom ingriji de toate. Hai, stapane, urca pe spatele meu, ca avem lung drum de facut!

Flacaul urca, asa cum i se ceruse si cat ai clipi din ochi se aflau deja in inaltul cerului.

Zbura pasarea cea alba cale lunga, lasand in urma tari nenumarate pana cand ajunse intr-o tara frumoasa cum nu erau multe in lume.

– Stapane, vezi catre miazanoapte un castel de culoarea aurului stralucitor?

– Il vad, raspunse baiatul.

– Ei bine, acolo traieste Zana Viselor. Coboara si cere-i cateva seminte de mac, din cele fermecate.

il lasa la pamant si, in timpul cel mai scurt, se infatisa inaintea Zanei.

– Zana a Viselor, da-mi cateva seminte de mac din cele fermecate, si iti voi ramane recunoscator toata viata.

– Iti daruiesc cu toata inima lucrul pe care mi-l ceri, intrucat asteptam de mult amar de timp sa pot infaptui ceva pentru nefericitii aceia.

Baiatul isi lua semintele, multumi Zanei si se inapoie la pasarea cea puternica.

– Buna treaba ai facut, stapane. Acuma tin-te bine, ca am sa zbor mai iute decat gandul.

Nu trecu mult si se aflau deja deasupra tarii oamenilor fara vise.

– Fierbe semintele de mac si da fiecaruia sa bea cate o gura din fiertura obtinuta. ii va cuprinde un somn lung si odihnitor, in care vor avea cele mai frumoase vise. intre timp, eu plec sa imi aduc surioarele. impreuna, trag nadejde sa urnim din loc muntii acestia inalti.

Ajuns printre noii sai prieteni, baiatul le imparti din fiertura miraculoasa, care ii adormi de indata.

Cat dura somnul lor, pasarea fermecata veni cu suratele sale si apucara cum putura de munti, tarandu-i usor, usor, pana la capatul lumii. Numai intr-o parte a tarii au lasat, totusi, un munte ca sa nu le lipseasca cu desavarsire.

Cand s-au trezit, oamenii aveau fetele imbujorate de o placere cum nu mai traisera nicicand. Pentru intaia data, gustasera din placerea atat de sfanta a visului. Vazand ca a disparut si braul de piatra care inconjura altadata tara, se simtira cu adevarat eliberati. De acum, nici privirea si nici gandul nu le mai erau stavilite.

Multumit de misia indeplinita, baiatul incaleca pasarea uriasa si se grabi sa se intoarca in tara sa, acolo unde oamenii gustasera dintotdeauna din dulceata visului.