Unchiasul facator de minuni

Poveste japoneza
De mult, tare de mult, traia odata un om batran, el si cu nevasta sa. Si oamenii acestia indragisera un biet caine, pe care il hraneau cu peste si cu tot ce aveau ei mai bun in bucatarie.

Ast caine, venise cine stie de unde ratacit, obosit si insetat. Nimerise mai inainte la niste vecini rai la inima, care il batura si il alungara. Cand auzi cum schiauna de durere, mosul iesi afara si il chema cu duhul blandetii, pana ce cainele intra in sfiala.

-Tot suntem noi singurei, zise el babei, sa-l oprim la noi. Unde mananca doua guri, poate sa traiasca si el.

Intr-o zi, pe cand batranii gospodareau pe afara in gradina, cainele veni dupa ei si incepu sa se gudure si sa se joace in jurul lor. Deodata il vazura ca se opreste scurt si ca incepe sa latre tare, dand din coada cu putere:

-Uau! Uau! Uau!

Batranii socotira ca a mirosit el ceva bun de mancare, ascuns in pamant si adusera o sapa ca sa scormoneasca. Cand colo, ce sa vezi? Locul era plin cu monede de aur si de argint si cu tot felul de lucruri pretioase, ingropate acolo.

Mosu si baba carara impreuna comoara in casa, si dupa ce facura pomana saracilor, isi cumparara campuri de oraz si de grau si ajunsera oameni avuti.

Acuma, intr-o casa vecina, vietuiau un om si o femeie, amandoi lacomi si zgarciti. Acestia, cand auzira de intamplarea fericita, venira la batrani sa-i roage sa lase cainele sa stea la ei putin timp, zicand ca tare le era drag si lor. Mosnegii se invoira bucurosi.

Cum sosira cu el acasa, vecinii pregatira mancare buna pentru caine si ii spusera:

-Daca ai binevoi, domnule caine, ti-am fi foarte indatorati sa ne arati si noua un loc unde sa fie ingropate parale multe.

Cainele insa, care pana atunci nu primise de la vecini decat lovituri si bruftuiala, nici nu se atinse de bunatatile ce i le pusera dinainte.

Atunci oamenii rai, infuriati, il legara cu o funie de gat si-l trasera afara, in gradina, tarandu-l de colo pana colo. Dar toate fura in zadar. Oriincotro il duceau, nu iesea nici un latrat din gatlejul sau; pentru ei, cainele n-avea nici un "uau-uau".

In cele din urma, animalul se opri intr-un loc si incepu sa miroasa. Vecinii, crezand ca e locul cu norocul, se repezira si sapara, dar nu gasira decat murdarii si starvuri, care raspandeau o duhoare de trebuira sa-si astupe nasul.

Furioasi ca fusesera amagiti in asteptarile lor, oamenii rai lovira cu sapa pe bietul caine, pana ce il ucisera.

Cand vazu unchiasul cel bun ca a trecut atata vreme si cainele tot nu s-a intors acasa, se duse la vecin sa-l intrebe. Iar omul rau ii raspunse ca-l omorase si ca-l ingropase la radacina unui pin.

Bietul batran, cu inima grea de durere, se duse la locul unde fusese ingropat cainele sau iubit, cu o strachina plina cu mancare buna, arse tamaie si presara flori pe mormant, varsand siroaie de lacrimi.

Noaptea, pe cand batranul dormea, i se arata cainele sau drag care ii multumi pentru tot ce facuse pentru el si ii spuse:

-Pune sa taie pinul sub care sunt eu ingropat si fa din el o piulita. Cand te vei folosi de ea, sa te gandesti la mine.

Cum se trezi, unchiasul facu intocmai cum ii spusese cainele: taie pinul si isi fauri din lemn o piulita pentru grane. Dar cand puse orezul in ea, ce sa vezi? Fiecare bob se facu o piatra pretioasa, iar in tot, o bogata comoara.

Cand vecinii cei plini de pisma auzira si de minunatia asta, cerura batranilor sa le imprumute si lor piulita fermecata. Dar nici nu apucara sa piseze in ea orezul, ca totul se prefacu in gunoi. Cuprinsi de furie, oamenii pizmasi sparsera piulita si ii detera in foc.

Batranul nici nu banuia ce soarta avusese pretioasa sa piulita; numai ca nu se dumirea de ce vecinii nu o mai inapoiau.

Intr-o noapte, cainele se arata din nou si povesti ce isprava rautaciosa ii mai facusera vecinii sai. Ii spuse ca daca va strange cenusa piulitei arse si o va presara pe pomii uscati de seceta, arborii vor invia si vor inflori dintr-o data.

Batranul se mira foarte de rautatea celor doi oameni si nu-si putu inchipui cum poate cineva atata de negru la inima, incat sa se razbune pana si pe un lucru neinsufletit.

Cum se facu ziua, mosneagul alerga plangand la casa vecinilor sai si ii ruga sa-i dea inapoi cel putin cenusa comorii lui. Acestia, socotind ca nu mai are ce sa faca cu dansa, i-o inapoiara. Batranul multumi si se intoarse repede acasa.

Aici primul gand ii fu sa incerce puterea cenusii asupra unui cires uscat din fundul gradinii sale. Cum atinse pomul, cum se acoperira crengile cu muguri, pe care ii vedeai cu ochii cum se deschid si infloresc.

Uimit de acesat minune, mosul puse cenusa intr-un cosulet si pleca sa cutreiere tara, dand de stire pretutindeni ca el avea puterea sa aduca iarasi la viata copacii uscati.

Si il rugau sa le invieze gradinile cu pomi roditori din samanta rara. Si pretutindeni, cum vantura putina cenusa din piulita arsa, cum prindeau viata arborii.

Vestea ajunse la urechile unui print, care auzind de mosneagul facator de minuni, socoti faptul drept un lucru foarte ciudat. El trimise dupa unchias, iar acesta cum i se infatisa, smerit, printul ii spuse:

-Am o livada intreaga de pomi cu fructe rare, daruiti de imparat, dar uscati cu totii de seceta cumplita de asta-vara. Arata-ti puterea si te voi rasplati cum se cuvine.

Mosul raspandi o parte din cenusa asupra crengilor moarte si deodata intreaga livada se imbraca in haina de sarbatoare a mugurilor infloriti. Printul il darui cu bogate matasuri, cu haine scumpe si alte maulte daruri, incat mosul pleca acasa incarcat si plin de bucurie.

Dar vecinii cei rai, cum auzira de aceasta noua veste care fericea pe mosneag, se repezira la locul unde arsera ei piulita, adunara toata cenusa ce mai ramasese, o pusera intr-un cos cu care omul cel rau porni in graba in orasul apropiat. Aici dadu zvon ca e omul care poate sa redea viata copacilor uscati si sa-i faca sa infloreasca.

Nici nu avu mult de asteptat, ca un print il chema la castel si ii porunci sa invieze pomii din gradina sa. Printul insusi veni cu el ca sa vada cu ochii minunea. Dar cand se urca omul cel rau in copac si presara cenusa peste crengile uscate, nici un mugur, nici o floare nu se ivira. Ba inca, toata cenusa zbura in ochii si in gura printului, orbindu-l si inabusindu-l.

Cand oamenii de la curte vazura cum i-a pacalit omul cel rau, se repezira la el, il inhatara si-l batura, de era cat pe-aci sa-l ucida. Ca vai de el, se tara pana acasa, unde mai sa moara de necaz si de rusien, ca-l mai vedea si nevasta in halul asta.

Bunul unchias, cu baba sa, afland de belelele in care cazusera vecinii, trimisera dupa ei si dupa ce le spusera ca lacomia si cruzimea sunt pierzania omului, dovada toate cele ce au patit, le dadura si lor o parte din bogatiile adunate cu atata staruitor noroc.

Iar vecinii,, recunoscand acum, dupa atatea intamplate, ca intr-adevar, asa e, se indreptara si multumira binefacatorilor lor. De atunci, dusera si ei viata buna, linistita, nu ca inainte.