In una din zile, cercetand plante tropicale in gradina botanica din Moscova, m-am oprit in fata lianei, fiind uimit de flexibilitatea ei. Ramurile acestui arbore, sprijinindu-se pe te-miri-ce, se extinsesera pe peretii serei, ajungand pana in tavan. M-am uitat la butoiul in care crestea liana. Scandurile solide de stejar se distantasera in partea de jos. In interstitiile formate aparusera niste radacini negre, puternice.
Dusumeaua de ciment din jurul butoiului se sfaramase de parca fusese lovita cu un drug de fier.
- Ce s-a intamplat? m-am mirat eu.
- Nimic deosebit, mi-a raspuns un lucrator din sera. Radacinile s-au simtit incorsetate si au spart butoiul, apoi dusumeaua. Putem intalni nu o data vreun mesteacan crescut pe o casa darapanata ori iarba aparuta printre pietrele caldaramului. In ambele cazuri au lucrat radacinile. Nici un obstacol nu le rezista: ele pot foarte bine sa dizloce caramizilc postamentului ori sa ridice asfaltul.
De unde au radacinile atata putere? Cat de firav ne pare ghiocelul! Putini dintre noi stiu insa ce forta ascunde el. Tulpina, frunzele si radacinile lui sunt alcatuite din celule microscopice. Fiecare celula aduce cu o minge miniaturala, care nu e insa plina cu aer, ci cu suc celular.
Presiunea acestui suc este foarte mare. Mingea de cauciuc sare, batuta de pamant, datorita unei presiuni de doua atmosfere. Basculanta, in greutate de mai multe tone, merge pe anvelope de cinci atmosfere. Ei bine, sucul celular apasa cu o forta de pana la o suta de atmosfere! O asemenea presiune nu pot avea nici cazanele celor mai puternice locomotive.
Aceasta presiune permite radacinilor sa foreze terenul cel mai arid si sa patrunda la adancimi mari. Dar de ce e nevoie ca radacinile sa fie supuse la o munca atat de grea? Daca ele ar creste doar in stratul de la suprafata, n-ar mai trebui sa sfredeleasca pamantul. Ce te faci insa cu vantul?
El nu se impaca deloc cu cei lenesi: sufla o data mai tare si ii culca indata la pamant. Iata de ce arborii se-nfig adanc in sol. Radacinile devin pentru ei ceea ce sunt ancorele pentru nave: ii tin bine pe locul lor. Dar vantul nu se lasa cu una cu doua. El sufla uneori atat de napraznic incat smulge acoperisul caselor si rastoarna stalpii de telegraf. Asta chiar in campie, iar in munti e mult mai cumplit. Cum sa-i rezisti? Cel ce a trecut prin vadul raurilor repezi de munte stie cat de greu te tii pe picioare sub presiunea puternica a apei.
Muntenii insa au descoperit un mijloc simplu si sigur pentru a trece prin vad. Se prind pe dupa umeri, in grup de doi-trei insi; avand mai multe puncte de sprijin, grupul poate sa inainteze. Si arborii ce cresc in munti au de infruntat greutati asemanatoare. Numai ca in loc de forta apei, ei trebuie sa lupte cu cea a vantului.
Copacii n-au insa brate. Cu ce sa se prinda unul de celalalt? Au in schimb radacini. Oare nu le-ar putea fi ele de vreun ajutor? Arborii isi desfasoara larg ,,bratele subterane, astfel incat se ating reciproc. Dar oricat de aproape ar fi vecinul, nu te poti sprijini pe radacinile lui. Iar vantul nu mai conteneste.
Cuprinsi de neliniste, copacii se-ndoaie dintr-o parte in alta. Oscilatiile acestea se transmit si radacinilor. Radacinile unuia se freaca de cele ale vecinului, se ranesc reciproc. Din rani se scurge o substanta lipicioasa care le vindeca. Si cand radacinile unui copac sunt foarte aproape de ale vecinului, ele se prind de ale acestuia si se sudeaza atat de bine incat nu mai distingi ale carui copac sunt. Bineinteles, toate acestea se petrec in chip incidental. Dar asta in folosul copacilor.
