Andrei si piticul

A fost odata, ca niciodata ca-n orice poveste. A fost odata un baietel pe care-l chema Andrei. Andrei era un copil ca toti copiii: nici prea cuminte, nici prea neascultator, nici prea linistit dar nici prea neastamparat, ce mai, ca fiecare dintre voi. Dar Andrei, de fire fiind putin cam incapatanat, avea o mare problema: nu voia nici in ruptul capului sa spuna cuvintele magice: "te rog".

 

In loc de "mama, imi dai te rog apa" spunea "mama, da-mi apa!", in loc de "tata, ma ajuti te rog sa ma imbrac" spunea "tata, ajuta-ma sa ma imbrac" si tot asa. Parintii au incercat in fel si chip sa-l invete sa spuna aceste cuvinte minunate si atat de simple "te rog". Nimeni nu stia din ce motiv Andrei nu vrea sa le rosteasca. Parca s-ar fi certat candva cu ele. Nimic nu reusea sa-l convinga. Parintii, ca orice parinti. Dupa multe incercari, desi Andrei nu rostea cuvintele magice, faceau ce le cerea acesta. Pana intr-o zi.

 

De dimineata Andrei fusese parca mai neascultator ca niciodata. Neastamparat, obraznic, nimic nu-i era pe plac. Mama era foarte suparata pe el. La un moment dat Andrei ii spuse:

 

- Mama, mi-e foame, da-mi de mancare!

- Nu asa se cere un lucru, ii raspunse mama.

- Stii bine ca eu nu spun cuvintele magice.

- Atunci nu vei primi de mancare.

Obisnuit ca pana la urma i se va face pe plac, Andrei continua sa ceara de mancare, in felul lui. Dar de data aceasta mama era hotarata:

- Pana nu spui "te rog" nu primesti nimic.

Timpul trecea si veni ora somnului de pranz. Cum Andrei era in continuare incapatanat, se culca flamand. Si incepu sa viseze. "Se facea ca parintii nu-i mai indeplineau nici o dorinta. Stand asa, suparat, aparu langa el un pitic.

- De ce esti suparat, Andrei?

- Parintii mei nu imi mai fac de loc pe plac. Daca le cer sa-mi dea ceva nu-mi dau, daca le cer sa faca ceva pentru mine nu fac. Sunt foarte suparat.

- Numai pentru atat, se mira piticul. Tu stii ca noi, piticii, avem puteri magice si ca suntem si foarte buni prieteni cu copiii?

- Nu stiam.

- Ei bine, asa este. Si ca sa-ti dovedesc, am sa te ajut, dar trebuie sa faci ce-ti spun. Vrei?

- Da, cum sa nu.

- Asculta-ma bine. De cate ori vrei ca parintii sa faca ceva pentru tine tu nu trebuie decat sa-mi rostesti numele. Eu te voi auzi oriunde as fi si atunci, ma voi face mic, mic, mic de tot, voi zbura langa urechea lor si le voi sopti sa faca ce le ceri. Ei vor crede ca vorbele mele sunt gandurile lor si ma vor asculta. Simplu, nu?

- Foarte simplu. Iti multumesc mult. Dar nu mi-ai spus cum te cheama.

- A, da, uitasem. Numele meu este "Te rog". Am plecat. La revedere si nu uita ca te voi ajuta intotdeauna.

Andrei se trezi din somn. Gandul ii era numai la prietenul lui din vis. Se gandi sa-l incerce. Merse in bucatarie, unde se afla mama sa si-i spuse:

- Mama, mie foame, imi dai sa mananc? Si imediat dupa aceea rosti numele piticului: "Te rog".

Atunci se petrecu un lucru nemaipomenit. Mama statu putin, cu sprincenele ridicate si foarte atenta, de parca nu stia ce se intampla. Andrei zambi. El stia ca prietenul sau, pe care nu-l vedea de mic ce se facuse, ii spunea mamei sa-i dea de mancare. Si, intr-adevar, mama ii raspunse:

- Da, dragul meu.

"A mers. Am un prieten minunat" , gandi Andrei. Dupa ce a mancat tot a iesit afara si le-a povestit tuturor prietenilor despre piticul "Te rog", prietenul lor. Binenteles ca toti, care aveau cateodata probleme ca cea a lui Andrei, l-au chemat pe pitic in ajutor. Iar piticul abia astepta asta. De fiecare data, se facea mic, mic, mic de tot, zbura langa urechile parintilor, si nu numai, si le soptea sa faca ceea ce le cereau copiii (binenteles ca numai daca acel lucru nu era peste puterile celor mari).

Nu credeti, copii? Incercati si voi!