Birbicusa

A fost odata un celnic, care cu sotia sa se bucurau de o avere foarte mare in turme de oi si capre, de nu le mai stiau numarul. Stanele erau razletite pe munti si muntii intregi erau tot avutul lor. Se bucurau de o viata tihnita in largul pajistelor inflorite si al cerului instelat.

 

Singurul lucru ce le invenina sufletul, era ca nu aveau copii. Nu avea cine sa mosteneasca tot ce agonisisera ei o viata de om si nici cine sa le poarte numele mai departe.

 

Intre multele lor fapte bune, era si o fantana zidita chiar de mana celnicului si pe care sta scris numele sau. O inaltase pentru ca orice trecator prin fata locului sa-si poata astampara setea. Si fiecare trecator prin fata acestei fantani se oprea si bea din apa stralimpede ca clestarul si rece ca gheata si ura numai bine infaptuitorului unui asa de minunat izvor.

 

Intr-una din zile, pe cand sotia celnicului veni la fantana, gasi aci, trudita de drum, o batrana. Aceasta, dupa ce isi umplu ulciorul, o vazu suparata pe femeie si o intreba care ii este supararea.

 

- Cum sa nu fim mahniti si eu si sotul meu, ca ni se stinge neamul fara de urmasi?

 

Batrana ii raspunse:

 

- Sa stii ca ti se va implini ceea ce doresti. Iti dau marul acesta rosu, sa-l mananci si aceasta floare s-o rasadesti in glastra si s-o pastrezi pana ce va inflori. In ziua cand va imboboci si va da in floare vei avea un baiat.

 

Intr-adevar, cand floarea prinse sa se deschida, celnicul cu sotia sa avura un fecior cu obrazul alb ca floarea si rosu ca marul. Se nascuse cu soarele pe piept si cu luna in frunte. Acest fecior fu botezat cu numele de Birbicusa si crestea ca floarea, invata tot ce era de invatat. Ajunsese fecior mare si frumos si mintos. Cum parintii voira ca, inainte sa moara, sa-1 vada asezat la casa lui, ii gasira o fata potrivita pentru el cu numele Livina si facura o nunta, de venira oaspeti din cele patru parti ale lumii.

 

Pe pajistea mare, la lumina soarelui si a lunii, serbara cununia timp de sapte zile si sapte nopti cu cantec si joc. Fetele se incinsera in cor si imprejurul lor facura cerc feciorii cu un cor si mai mare. In vreme ce fetele cantau, baietii se invarteau in joc, iar in vreme ce ei cantau. ca niste porumbite se invarteau fetele.

 

In clipa cand se apropiara mirele si cu mireasa sa se alature in hora lor, deodata se lasara niste nori negri ca pacura si ca vantul de repede zburara peste capul tuturor noua zane albe ca zapada si rapira pe mire.

 

Uimiti de aceasta intamplare ramasera cu jalea in suflet parinti si prieteni si neamurile toate. Sotia ramase ca marmura.

 

Dar dupa ce se zbatu si planse amarnic vreo cateva zile, ea zise soacrei:

 

- Nu mai pot sa stau sa jelesc inainte de a sti daca Birbicusa e mort sau viu. Daca el a murit, voi muri si eu. O sa merg din sat in sat si din casa in casa sa-l caut.

 

Soacra ii raspunse:

 

- Nu mai plange atata sa nu-ti strici fata de prea mult plans. Poate ca el se va intoarce si nu ne va lasa sa inchidem ochii fara a avea aceasta bucurie. Nu pleca de langa noi, caci tu esti de-acum si fata noastra si feciorul nostru.

 

Ce nu au facut socrii s-o intoarca din drum? Livina i-a rugat sa-i faca rost de opinci si de un toiag de fier si o porni.

 

Cutreiera tot locul; intreba peste tot de sotiorul ei. Cand ajunse in satul cel mai departat, tocmai la cel din urma bordei din margine, zari o batrana uitata de moarte, care ii zise:

 

- Oricat il vei cauta pe Birbicusa, nu-l vei gasi pe acest pamant. Ci mergi pana la luminatul Soare, caci el, cum lumineaza peste tot, va fi vazut pe unde l-au dus zanele.

 

- Dar pe unde e drumul catre Soare? intreba Livina.

 

- Palatul lui este pe culme de munte. Ia-o peste rape. Livina multumi si porni cu rasuflarea intretaiata catre dealul rapos. Mai pe drum neted, mai cu umbletul pe urcus peste stancarie, tot sui din greu muntii, zile intregi si nopti intregi, pana ce ajunse sus pe creasta la poarta palatului Soarelui. Batu la poarta si-i deschise o batrana, care o intreba:

 

- Ce cauti pe meleagurile astea, unde nici pasarea nu ajunge, nici picior de om nu calca?

 

- Vai, ca durerea mea ma aduse incoace! zise cu lacrimi in ochi Livina.

 

Si-si spuse povestea. Vorbele ii alunecau ca margaritarul, marturisindu-si tot focul inimii.

Batranei i se facu mila de ochii ei frumosi si plansi si zise:

 

- Intra, draga mea, si tine firul asta de par in mana. Deseara, cand fiul meu va bate la poarta, abureste firul de par, sa te faci matura ascunsa pe dupa usa, ca el cum va veni obosit si flamand, si va simti un om, numaidecat va fi gata sa-l manance.

 

Catre amurg, incins de osteneala, Soarele intra pe usa si zise mamei sale:

 

- Mama, mama, miroase a om pe aici!

 

- Fiul meu, ce om prin locurile astea, unde nici pasarea nu zboara?

 

Apoi, ca un lup inghiortai trei cuptoare de paine si trei butoaie de apa rece si, dupa ce se satura, inainte de culcare, batrana sufla firul de par si aduse pe fata inaintea fiului sau. Ea ii spuse si lui patania ei. Soarele, fermecat de frumusetea de fata, zise:

 

- Fata draga, imi pare rau ca nu pot sa stiu unde e Birbicusa. Eu luminez numai ziua si el a fost luat noaptea. Dar te invat cum sa ajungi la sora mea, care sade pe cealalta parte a crestei muntelui mare.

 

Livina isi lua ramas bun de la ei si porni pe drumul aratat, pana ce ajunse la muntele mare. Acolo se intampla tot ca la Soare: tot asa batu la poarta si-i deschise batrana mama, care mai intai o ascunse dupa usa, iar dupa cina ii dete drumul.

 

Luna ii zise:

 

- Draga mea, eu am stiut si am vazut, cand 1-au furat zanele pe Birbicusa; dar nu stiu incotro l-au dus. Te-oi invata insa cum sa ajungi la Mai-marele-Vanturilor. Nu se poate sa nu-ti spuna el unde se afla sotul tau.

 

Plangand nenorocita de nevasta o porni catre Vant. Dupa multa si lunga cale ajunse la palatul Vantului cel mare. Batu la poarta si batrana mama ii deschise si o pofti inauntru.

 

Tot asa, catre amurg, veni vajaind Vantul, inhapai trei cuptoare de paini si sorbi trei butoaie de apa, apoi se puse sa sparga alune.

 

In vremea asta batrana sufla firul de perisor si scoase fata de dupa usa. Cu lacrimi in ochi ea isi povesti din nou durerea.

 

Vantul, cu surasul pe buze, ii alinta pletele cu adiere blanda si-i susura:

 

,,Curand vei afla,

Te vei bucura

Langa-al tau Birbicusa!"

 

Cu toate lacnimile de pe fata ei, Livina se inrosi, incepu sa rada si se facu si mai frumoasa de cum era.

 

- Ramai la mine vreme de patruzeci de zile. De cate ori vom cina, sa rupi cate o muscatura din paine si s-o pui intr-o oala. De cate ori voi bea vin, imparte cu mine cate o picatura si pune-o in ulcior. De cate ori imi voi pieptana mustatile, rupe cate un fir si pastreaza-l. Cand vei aduna patruzeci de bucatele de paine, patruzeci de picaturi de vin si patruzeci de fire de mustata, sa stii ca vei gasi pe frumosul tau sot Birbicusa. Fata facu tot dupa sfatul Vantului.

 

- Acum, zise Mai-marele-Vanturilor, leaga-si bine opincile si ia-ti toiagul de fier si porneste-o la drum catre mare. De cate ori vei avea nevoie, gandeste-te la mine si te voi ajuta in clipele cele mai grele. Dupa zile de mers vei intalni patruzeci de catele turbate, moarte de foame. Ele vor navali dinaintea ta sa te sfasie, dar sa nu te sperii, ci sa le arunci cate o bucata de paine la fiecare. Numai asa ele se vor da la o parte si vei trece nevatamata. Mai incolo ti se va pune stavila un puhoi de apa mare ca marea: patruzeci de rauri. Daca vei picura in fiecare vin, ele vor seca dintr-o data si vei putea trece dincolo. Tot strabatand cale lunga, vei ajunge, in sfarsit, la palatul de fildes al zanelor, inalt pana la nori, cu patruzeci de incaperi, cu usi si ferestre de diamant. Cu firul de mustata vei deschide fiecare usa, pana la cea din urma, in care vei gasi pe Birbicusa.

 

Livina multumi pentru sfaturile date, sarutand mana Vantului si porni cu inima deschisa iarasi la drum. Trecu cu bine prin toate incercarile grele la care a fost supusa, scapa de catele, rauri si ajunsese la palatul zanelor.

 

Ramase uimita dinaintea portii aurite a palatului stralucitor ca soarele, nestematele ferestrelor ii luara ochii. Deschise pe rand usile, una cate una, si ceea ce vazu inauntru nici cu vorba nu se spune, nici cu condeiul nu se scrie. Toate frumusetile lumii erau insirate in acele odai si in cea din urma era Birbicusa. Cum se vazura se imbratisara si plansera de bucurie. Nici unul nici celalalt nu aveau glas si nu credeau ochilor ca erau impreuna.

 

In cele din urma Birbicusa zise:

 

- Cum de ai venit, iubita, in locunile astea, unde nici pasarea nu zboara? Zanele se vor intoarce catre miezul noptii si ne vor face praf si pulbere. Dar sa ne luam curajul ca poate ne vom mantui din locurile acestea ca din lumea cealalta si vom iesi la lumina. El intreba de batranii lui parinti, sperand ca-i va revedea si-si va trai zilele in toata fericirea cu toti impreuna. In vremea asta Livina era cu gandul la Mai-marele-Vanturilor.

 

Nu ispravira vorba, ca el si veni in ajutor. Livina ii simti adierea. De trei ori sufla el puternic si frumoasa fata pieri din vederea lui Birbicusa. O prefacuse intr-un ban si o ascunse in punga lui.

 

Ca totdeauna zanele venira catre miezul noptii si se uitara pe fereastra sa vada daca Birbicusa este 1a locul lui; dupa ce se asigurara ca este in odaie, plecara din nou cine stie pe unde. Birbicusa scoase punga, Vantul sufla din nou de trei ori si banul se facu om ca mai inainte. Tot Vantul le aduse calul zburator. Calare pe el, zburara ca gandul si ajunsera la vatra parinteasca.

 

Cand l-au vazut parintii, isi imbratisara feciorul, pe care-l crezusera pierdut pe totdeauna.

Birbicula le zise:

 

- Iute cautati peste tot pe cele noua surori cu numele de Maria, pricepute in tesatura de in cu fir neinnodat si aducatoare a cantarilor din cer; sa-mi teasa o camasa sa fie gata pana la miezul noptii, sa ma imbrac cu ea, spre a ma feri de zane. Ele ma vor cauta in odaie si daca nu ma mai vor gasi, vor colinda toate tarile in lung si in lat; le-am auzit vorbindu-se ca va trebui sa fiu imbracat cu camasa de in, altminteri ele ma vor descoperi si ma vor face praf si pulbere.

 

Dupa multa cautare si intrebare fura aduse cele noua surori calare pe calul zburator al lui Birbicusa. Le-au pus razboi de tesut, si ele se straduira pana in miez de noapte sa ispraveasca lucrul. Tesatura pe urzeala de fier de in cu fir de soare si fir de stele stralucea si lumina ca ziua in toiul noptii. Birbicusa iesi in ograda si se imbraca cu camasa cea noua. Pe langa stralucirea imbracamintii, mai stralucea soarele de pe piept si luna de pe frunte. De sus de la inaltime mare, zanele rele crezura ca e vreo stea cazatoare si nu-l putura descoperi pe Birbicusa. Cum puterea lor de vraja nu dura decat pana la miezul noptii, el se vazu mantuit pentru vecie, caci ele se zvarcolira in chinuri de moarte de parere de rau ca-l pierdusera.

 

Astfel fiul argintat si luminat al muntilor scapa de rautatea lor si trai o viata ca de imparat cu toate bunurile si cu frumoasa lui Livina.