Caprina

A fost cand a fost. Tare frumos a fost, ca mergea vestea in lumea intreaga, de toti ramaneau gura-casca si se minunau. A fost un celnic, caruia soarta ii daruise toate bunurile, dar i-a lasat un gol, ca sa fie si el cu necaz ca tot omul: n-avea nici un copil.

Cand vedea sarmanul de el cum lunecau anii unul dupa altul i se strangea inima, ca i se imputinau zilele si ca maine isi da sfarsitul si nu mai avea liniste si pace. Nu-i era de asta, ca toti merg pe ace1asi drum, ci-i era ca nu lasa fiu, spre a-i purta numele si a-i mosteni averea.

Asa de mult dorea un copil, ca intr-una din zile isi zise: "De-as avea un sufletel, sa fie al meu, macar de ar fi si o caprita.

Si cum se odihnea tolanit pe pajistea inflorita si numara stelele pe cer i se ivi dinainte o fata, pe care o primi cu bratele deschise.

Se uita la ea ca la un luceafar, ii tremura inima pentru ea si se ingrijea sa nu-i lipseasca nimica. Ce sa vezi insa, cat era ziua de mare, fata purta o blana capra, dar seara, cand se dezbraca, era mandria lumii, mai stralucita ca steaua. Cand incepea sa se pieptene, se lumina toata casa, parca insorita de fata ei.

Tatal ei o ascundea de ochii lumii, si se bucura de odorul lui. Cu toata paza, cine stie cand si cum, a vazut-o voinicul-voinicilor si lui i-a cazut cu drag. Acesta, fara doar si poate, era fiu de celnic mare. Cum ajunsese la anii de insuratoare, parintii lui ii adusesera un sir de fete, care de care mai aratoase si cu cele mai alese insusiri, dar el nu placu pe nici una din ele.

Tatal sau il intreba:

-Ce-i asta, fatul meu?

Dintre atatea fete frumoase, tu nu gasesti nici una vrednica de tine? Astea sunt, altele nu, inchide ochii si alege, ca doar n-o sa inchipuim una mai grozava!

-Tata, raspunse feciorul, pe fata am ales-o, dar mie teama ca n-o sa te invoiesti s-o iau de sotie.

-Ba de ar fi si o dihanie, tu vei trai cu ea, nu eu. Ca parinte, vreau sa te vad gospodarit si sa te indrum spre bine.

Atunci, cu jumatate de glas, murmura fiul:

-Tata, toata iubirea am daruit-o capritei celnicului vecin.

Parintelui i se paru ca i se naruie casa peste el. Sa-1 fi impuscat cu glontul si nu l-ar fi durut asa de mult.

-Nenorocite, din toate mandrele infatisate sub ochii tai, sa alegi o capra? Vrei sa ma rada toata lumea si sa ma ingropi cu zile?

Dar feciorul, ca neaga, o tinea mortis ori ii da capra de nevasta, ori isi pune capat zilelor.

Celnicul numai pe el il avea si dupa el nu mai putea. Se framanta in tot chipul si una si alta tot rau era pentnu el. Neavand incotro, inchise ochii si-i dete voie sa se insoare cu capra. Cat despre nunta mare, nici pomeneala. Ii cununa peste noapte, ca pe niste fiinte oropsite, cu jalanie de parca nu era cununie.

Ci mirele era incredintat ca de-ar fi mers pana la marginea pamantului, n-ar fi dat de asa o cosanzeana Seara isi lepada pielea de capra si mai ca-l orbea cu stralucirea de pe fata ei.

Intr-una din zile toata familia fu poftita la o nunta mare, unde luara parte cu totii, iar pe Caprina o lasara acasa, ramasa de rusine. Numai ca ea, dupa plecarea celorlalti, se despielita iute, aprinse un firisor din pletele ei dalbe si ura:

-Firisor de perisor, fa-ma sa ma pomenesc la nunta!

Si acolo se pomeni.Lumea toata se uita, se tot uita si nu-si mai lua ochii de la ea. Toti dimprejur se minunau privind-o si se mirau cine sa fie:

Ca cine o vedea odata, nu uita viata toata minunea asta de fata, cu fata instelata.

In cele din urma, soacra nu se putu stapani si zise fiului ei1a ureche:

-Daca nu-ti puneai cenuse in cap cu pustia ta de capra, puteai sa iei minunea de fata din fata ta.

-Taci, mama, ca minunea asta de fata e chiar mireasa mea, sopti fiul la urechea mamei sale.

- Dar cum, e chiar capra ta iubita?

-Afla, mama, ca mireasa mea cind isi scoate blana e asa cum o vezi acum, dar, te rog, pastreaza taina cu sfintenie, sa n-o spui nimanuia, ca e foc si para.

Mama, ca mama, se grabi sa le faca un mare bine si bucurie; de aceea parasi pe tacute nunta si se intoarse acasa. Umbla cotrobaind peste tot si descoperi blana. O lua si o arunca intr-un cuptor incins de noua ori si o facu scrum.

Caprina, de unde juca sprintena la hora, simti miros de fum, aprinse parul si zbura strigand:

-Vai, blana, sarmana mea blana!

Cand sosi acasa, gasi numai o arsura. Ea izbucni in lacrimi si netezi caprina arsa. Apoi deodata se avanta, luandu-si zborul, tot mai sus, pana la nori, pana la stele.

De atunci a ramas instelata in cer si lumineaza in fiecare seara. Se cunoaste dintre celelalte stele, fiindca ea e cea mai mare si lucitoare, ea este luceafarul de noapte.

Sotul ei fugise dupa dansa acasa si auzind-o cum plangea, cauta s-o impace, dar in zadar. La inaltarea Caprinei spre cer, se inclesta de poalele ei si se sui si el in slava. Dar cum ajunse sus, nu se putu tinea grapa mai indelung, si cazu sub bolta cerului, si se prefacu indata in luceafarul de dimineata.

Si de atunci, abia in zori de zi se mai pot zari amindoi din departare, topindu-se de dor unul dupa altul.