Autor: fara autor
Cunostinta s-a facut intr-o
zi de toamna, cand copilul casierului —speriat de o trasura, care
era aproape sa-l calce, — a dat fuga in curte la Elena, in poalele
ei. De multe ori vrusese ea sa intre in vorba cu copilul, dar ii lipsise
prilejul; acum insa il lua in brate, il duse in casa, ii dete sa bea apa
ca sa-i treaca de spaima si, fiindca era vorbitor ca un om mare, macar
ca spunea vorbele pe jumatate, il mai opri catva cu dansa.
Copilul, foarte apropiat, ii raspunse la toate intrebarile, spuindu-i ca-l cheama “Nitu”; ca e de cinci ani; ca semnul din frunte e o buba facuta de mama de la Caracal, si ca iubeste pe tata mult, mult, “pana la tag”, ceea ce dansa pricepu numaidecat ca insemna: pana la gat. Cu intrebari de ale ei, cu intrebari de ale lui, s-a intarziat; iar cand casierul, trecand de la slujba, se opri mirat ca-si vedea copilul in bratele ei la fereastra, Elena se cobori din casa, ii iesi inainte la poarta si ii povesti intamplarea cu trasura. El ii multumi cuviincios, isi lua copilul si se despartira...
A doua zi copilul cere sa mearga la “Coca-mica“, nume scornit de el Elenei, si care trebuie sa-i fi venit de la vorba “coconita“. Casierul il trimite cu servitoarea; iar seara, cand copilul cere din nou, il duce el insusi. Negresit, intaia intalnire ar parea grea, mai cu seama cand ii lipseste si mijlocul obisnuit de scapare: spunerea numelor; caci ea stie ca el e casierul judetului, Iosif Danescu, precum stie si dansul ca pe ea o cheama domnisoara Elena Cioranu.
Sunt insa imprejurari care le vin in ajutor. De doua luni de cand el locuieste peste drum, o saluta intotdeauna ducandu-se sau intorcandu-se de la slujba; si-au si vorbit de doua ori, la casierie, cu prilejul platii pensiei pe lunile august si septembrie; si apoi nici el, nici ea nu au dedesubtul vorbelor ce si le spun alte ganduri pe care ar trebui sa le ascunda.
— Domnisoara, Nicu, copilul meu, cere sa vie la dumneata.
Ea zice: “Da?”, ia copilul in brate, ii scoate palaria si, vazand ca tatal e cu mana tot pe clanta usii, il pofteste printr-o intrebare:
— Poftiti sa sedeti?
El se aseaza.
Daca ori unul ori altul s-ar gandi sa produca vreun efect deosebit asupra celuilalt, si-ar alege vorbele si s-ar tulbura; dar asa, se rupe gheata de indata si se trezesc vorbind despre igrasia odaitelor in care locuieste el peste drum, despre neingrijirea caldaramurilor orasului, despre frumusetea aleii de tei care duce de la pod la manastire — parca s-ar cunoaste de cand lumea.
A treia zi casierul intelege pentru ce Elena l-a intrebat in ajun cine a facut paltonasul copilului, cand vede ca acum paltonul are un guler de imitatie de astrahan si la marginea manecilor reveruri de aceeasi stofa. Si negresit aceasta face a doua intalnire si mai usoara.
— Domnisoara, am venit sa-ti multumesc pentru osteneala ce ti-ai dat cu...
— A! nu e nici o osteneala, domnule; dimpotriva, o petrecere.
El se aseaza de indata.
— Adevarat, zau, trebuie sa ti se urasca. Nu te duci niciodata, nicaieri.
— Mai de mirat e de dumneata. In ceasurile in care nu esti la slujba, esti totdeauna acasa.
— Eu... e altceva... Mi-e greu sa fac cunostinte noi... De cand sunt aci, de doua luni, nu pot sa zic... cunosc catava lume... dar numai din vedere, din treburile care-i aduc la casierie.
— Bine, dar sunt altele... Avem un club, cofetarie, o cafenea in care se poate duce orisicine.
El o priveste si i se pare ca acest chip cu parul dat in sus, dezvelind toata fruntea mare, sub care stralucesc doi ochi negri, fara a fi frumos, are un farmec deosebit, si ca tot deosebita e si limpezimea glasului ei. Adevarul e ca atat din vorba cat si din intreaga infatisare a Elenei lipsesc micile asprimi, micile ascutimi nelamurite, care dau ceva ridicol fetelor ramase batrane.
Acum, cand el ii raspunde ca nu-i prea place sa se duca in lume, ca firea lui il indeamna mai mult sa stea acasa, cu socoteli, cu jurnale, e randul ei sa-l priveasca cu dorinta de a citi in fata lui cat adevar e in cuvinte. E lipsita de experienta, totusi ghiceste ca spune adevarul; si de altminteri seriozitatea cu care vorbeste si parul lui incaruntit sunt puternice indemnuri ca sa-i dea crezamant... Asa s-a inceput prietenia dintre casier si Elena: din dragostea copilului pentru ea.
Azi el stie din gura Elenei ca ea e fata lui Raducanu Cioranu, omul cel mai bogat intr-o vreme, dar si cel mai nesocotit risipitor, vestit pentru chefurile si vanatorile lui, asa de vestit incat la moartea lui s-a vandut toata averea si nu le-a ramas decat casutele astea in care sta si pensia de de lei pe luna. Tot din gura Elenei mai stie casierul ca mama ei era o femeie buna, care — cat a trait tata-sau — a suferit de traiul pe care-l ducea el, iar dupa moartea lui, de lipsa in care o lasase.
Seara cu seara prietenia lor creste. Nici unul, nici celalt nu se gandeste la judecata lumii. Despre judecata carei lumi sa-i pese ei? Despre judecata orasenilor, care cat timp le era casa in sarbatoare dadeau navala la petreceri; iar de cand au ramas aproape pe drumuri nici nu vor sa mai stie de ele; dovada moartea mama-sii, la care n-au venit decat cateva batrane si cativa credinciosi?
Or, iar sa-i pese de judecata acelora care-i aruncasera fara cercetare o invinuire nedreapta pentru greselile alteia? El mai putin nu se gandea la parerea lumii, de la care suferise atat in singura data cand incercase sa intre intr-insa.
E o luna de cand s-au imprietenit. Copilul are rufaria intreaga facuta de mana Elenei, cu o cheltuiala ridicol de mica. In schimb ea a primit un dar frumos si folositor: o masina de cusut. Dar iata ca intr-o seara, macar ca vremea e buna, suna sapte ceasuri, si ei nu vin: suna opt, si ei tot nu vin. Elena trimite pe slujnica sa intrebe nu cumva e bolnav copilul... ori el? Slujnica se intoarce. Nu sunt bolnavi.
Nici o alta explicatie; nici un alt raspuns. Atunci Elena intra in casa trista. “Trebuie sa fi aflat”, isi zicea ea; si e nelinistita, nu poate sa doarma pana noaptea tarziu, cand — fara sa inteleaga cum — se simte imbarbatata si isi zice ca mai curand ori mai tarziu tot ar fi trebuit sa afle; ca a doua zi are sa i-o spuie ea insasi ca sa scape de o asa de grea povara. Da, are sa i-o spuie negresit maine, seara. Dar daca n-ar mai veni deloc?... A doua seara casierul vine, dar se cunoaste ca stie ceva.
E afara aceeasi liniste placuta a oraselor de provincie, intrerupta la rastimpuri rare de un latrat de caine ori de un fluier de vardist; inauntru aceeasi caldura potrivita; ca in alte dati copilul se joaca intre ei cu o carte mare cu chipuri; ca in alte dati taciunii se darama in soba cu izbucniri de scantei rosii; si cu toate astea el se incurca la citit, ea se incurca la lucru. Se vede bine ca e ceva la mijloc. Deodata Elena, aducandu-si aminte de hotararea din noaptea trecuta, se intoarse catre dansul si, fara alta pregatire:
— Ai aflat ceva despre sora-mea.
Aflase in adevar; usor se gaseste cineva care sa-ti dea lamuriri si despre ce vrei si despre ce nu vrei sa stii; dar el se asteapta asa de putin la o marturisire, incat ramane aiurit. Intr-un tarziu o intreaba:
— E adevarat?
— Da, adevarat. A! dar daca ai sti...
Si incepe a-i spune pe larg toate cate le tinea ascunse, dezvinovatirea ei... Toate stramtorile pe care si le impusese numai si numai ca s-o poata tine intr-un pension din Bucuresti, aceeasi rochie purtata de doi ani neintrerupt si rusinea de salul si de giuvaericalele puse la loterie, ca sa poata implini ratele la timp.
— Cine e asta, Coca-mica?
Ea se apleaca sa vada gravura aratata de copil.
— Asta? Un imparat, draga... Vacantele erau o sarbatoare neintrerupta pentru mine. Batrana eram de de ani? Si cand ieseam cu dansa pe ulita — ea imbracata cu ingrijire si frumoasa, eu asa cum sunt — cine nu ne-ar fi cunoscut ar fi crezut ca nu suntem surori, ci ca sunt slujnica ei... Pe urma, dupa ce pleca, zile lungi si triste, tresariri deodata din somnul cel mai adanc: “Ce-o fi facand Sofia?” si apoi zvarcoliri pana la ziua... pentru un raspuns care intarzia...
— Dar asta cine e, Coca-mica?...
— Tot un imparat, draguta, raspunde ea.
Apoi urmeaza povestind boala ei, care a tinut mai bine de o luna, acum patru ani, in luna lui iulie; dragostea sora-sii din vremea aceea cu un militar; cat a fost de tarziu cand a putut sa se coboare din pat; scena de talmacire pe care n-are s-o uite niciodata, in care sora-sa isi dase pe fata toata usurinta ei, sporita in mai rau la pensionatul din Bucuresti. Staruintele sale pentru mutarea lui, fuga sora-sii dupa dansul, rusinea de judecata lumii, care le cuprindea pe amandoua sub aceeasi firma batjocoritoare: “fetele lui Cioranu”...
Se opreste catva pentru a cere ajutorul batistei, ca sa poata vedea o floare din perete, pe care o priveste de catava vreme cu staruinta.
— Si nu mai stii nimic de dansa? indrazneste el sa intrebe.
Ba da... In fiecare luna ii trimite regulat jumatate din pensie. S-au mai vazut de cateva ori: chiar in anul acesta la Pasti; dar parca nu mai era sora-sa... Era o straina frumoasa si eleganta, a carei plecare — dupa cinci zile de sedere cu o vadita sila — in loc s-o intristeze, parca a bucurat-o.
— Si ofiterul nu vrea s-o ia?
Ea tace. Va sa zica nu stie tot? Dar nici ea nu-i poate spune ca de mult a fost inlocuit cu altul, si urmasul, la randul lui, cu altul; ca la fiecare doua-trei luni, primeste aceeasi instiintare: “M-am mutat. Nu-mi mai scrie pe adresa cutare, trimite-mi banii aici, strada cutare”...Casierul ghiceste ce nesocotita i-a fost intrebarea, deschide si inchide de cateva ori jurnalul fara nici un cuvant; apoi, simtind ce dureroasa trebuie sa fie pentru Elena tacerea care se prelungeste, incepe s-o mangaie, cu vorbe simple, asa cum se pricepe el:
— Trist... da... foarte trist, domnisoara, dar de... trebuie sa te mangai si sa te gandesti ca dumneata esti cu inima impacata, ca dumneata ti-ai dat toate silintele... Asa e lumea asta... si iar sa te mai gandesti, domnisoara, ca nu esti numai dumneata nenorocita pe lumea asta...
Elena tace.
— Unul una, altul alta... fiecare are necazurile si neajunsurile lui.
Uite eu, cate am suferit si eu... Doisprezece ani n-am visat alta fericire decat sa pui capat vietii de urat si de singuratate pe care o duceam. Ajunsesem sa-mi fie sila de casa unde nu era nimeni sa ma intampine cu o vorba buna... Si daca m-am insurat, peste ce-am dat? peste o femeie cu trupul si sufletul legat de lume. Mi-era urat singur, acum imi era groaza... Neorinduiala intr-ale casei, certuri, vorbe rele. Si impotriva bietului copilasului astuia dusmanie pentru ca stia ca-mi era drag...
Fara sa vrea, ochii Elenei se indreapta catre semnul din fruntea copilului...
— Da, domnisoara... semnul acela e de la dansa. Intr-o seara ne intorceam de la o sindrofie — eram silit s-o insotesc in toate serile; sindrofii de rand, cu clevetiri si jocuri de carti, care intotdeauna se sfarseau prin certuri si prin vorbe rele... Pierduse... se certase; cand ne intorceam, copilul plangea... Ea vroia sa-l potoleasca, dar se vede ca mangaierile ii erau aspre de suparare; atunci, vazand ca nu tace, il impinge cu furie, el se impiedica de covor si cade cu capul de coltul sobei... Cinci zile am crezut ca moare...
Si uite asa, domnisoara, patru ani de canon. Si vezi, nu as fi scapat nici acum singur, fara ajutorul unui baiat de isprava, presedintele tribunalului de acolo, din Caracal, cu sprijinul caruia divortul a traganit mai putin, si copilul mi-a fost dat mie... E... asa e lumea, si omul va sa se mangaie si sa nadajduiasca in alte zile mai bune. Din seara aceasta stiau unul despre altul tot ce puteau sti. Casierul are sa vie mai cu drag si Elena mai cu drag o sa-l primeasca.
El o sa-si aduca si de lucru: socoteli de verificat, in timpul ce ea va coase ceva la masina. Si in vremea asta copilul face progrese minunate, ca e asa de destept, iar Coca-mica asa de buna profesoara! A invatat lunile anului, zilele saptamanii, cateva poezii mici; si numara pana la o suta; si are o placa pe care stie sa faca cateva slove cu degetele lui nesigure de cinci ani.
Ieri a aratat ca stie pe sarite literele pana la L; azi spune Tatal nostru cu o singura gresela, la cuvantul “izbaveste”, pe care nu-l poate spune; maine, dupa indemnul Cochii-mici, o sa se aseze frumos in fata lui tata-sau si, luandu-si degetul aratator de la o mana in cealalta mana, o sa nceapa:
“Eu sunt mic, tu fa-ma mare; Eu sunt slab, tu fa-ma tare.” Cu asa nimicuri trec trei ceasuri ca trei clipe. Ca vremea nu sta in loc, ca sa asculte cu Elena gazeta citita de casier, nici sa se bucure cu amandoi de progresele copilului; ci vremea zboara si se trezesc ca ceasornicul bate zece. “A! deja”... zic amandoi...
El se imbraca, ea ingenunche sa imbrace copilul si nu uita nimic: gulerul paltonasului bine ridicat, basmaluta bine legata imprejurul gatului. Apoi, dupa ce saruta copilul, se scoala, intinde mana casierului si se despart:
— Maine, cu bine...
Miercuri, in ajunul lui Sfantu Niculae, pe la patru dupa-amiaza, Elena tocmai invata pe copil sa-si scrie numele intreg, cand s-a oprit la poarta o trasura, care aducea pe sora-sa de la gara. Ar trebui s-o primeasca mirata si rece, ca la celelalte veniri; dar de o luna incoace asa i s-au schimbat toate simtirile si s-a adunat in inima atata trebuinta de a mangaia si de a fi mangaiata, incat vazand pe sora sa ii alearga repede inainte: “Sofio!”
Caci la urma urmei e sora-sa, cu zece ani mai mica decat dansa, aproape copilul ei, sora-sa care a suparat-o, dar acum parca nu mai e dansa care a plans si s-a chinuit, parca e alta.
— Sofio! si o cuprinde in brate, o saruta si plange.
Sofia, vazand asta primire la care nu se astepta, se gaseste numai-decat in apele ei; spune ca a tinut sa-i faca o surpriza, ca-i era dor, a! grozav de dor; si vazand copilul:
— Al cui e copilasul asta?
Elena arata servitoarei unde sa aseze cufarul Sofiei
— Tato, al cui e copilasul asta?
— Al unui vecin.
— Care vecin?
— Al casierului.
— O! Ce dragut e! Vino la mama, puiule.
Il ia in brate, il dezmiarda; repede gaseste cheia si scoate din cufar cateva bomboane. Dragostea Sofiei pentru copil apropie si mai mult pe Elena de dansa. Copilul arata toate cate le stie: “Ianuae, febuae”, “Un copil odata mic ca dumneata”, numara, arata cum face popa cand vine cu botezul... Sofia si Elena fac haz; ceasornicul bate cinci — casierul e in pragul usii. Nu se mai poate inlatura intalnirea. Dupa o foarte scurta socoteala,
Elena se scoala:
— Sora-mea Sofia — domnul Iosif Danescu, casier. Sofia se uita de la unul la altul; dar surasul inceput la vederea lui ii piere de pe buze cand vede fata serioasa a Elenei, cu o dunga intre sprancene, care ii da un aer de desavarsita cinste. In seara aceea casierul nu vine, a doua zi insa e sarbatoarea asteptata de atata timp, e ziua copilului. S-ar putea sa n-o petreaca impreuna? De nu s-ar duce, Elena si-ar inchipui ca o socoteste partasa la vinovatia sora-sii.
Nu e vorba, ca pentru dansul nu trebuiesc cuvinte ca sa-l hotarasca a merge; asa face de mai bine de o luna, acum i-ar fi greu sa poata face altfel.
E o adevarata sarbatoare a doua zi, de cand vin pana pleaca. Iata surpriza costumului de marinar lucrat in ascuns pentru copil. Sunt toti de parere ca-i sade de primejdie. Sofia mai ales nu-l mai lasa din brate. Trebuie sa-i repete iar toate flecustetele spuse ieri; si rad in cor, si se bea, in sanatatea lui, vutca facuta de mana Elenei, pe cand Sofia canta la clavir semnalul de urare.
Au fiecare cuvinte deosebite pentru a fi veseli. Aflarea acestui strain in casa indreptateste pe Sofia sa apropie pe Elena de dansa pe drumul vinovatiei. Si daca e asa (ca nu se poate sa fie altfel), n-o sa mai aiba de acum nici rarele mustrari si licariri de parere de rau, facute din compararea vietii ei cu a sora-sii. Parca asta e sfanta? Parca ea nu petrece? Negresit, mai putin decat ea; dar e si mai urata si mult mai mare, si apoi copilasul, care insenineaza casa; o idila a sora-sii si dansa surprinzandu-i in flagrant delict!
Astea au farmecul noului si neasteptatului; sunt atatea lucruri de care o sa faca haz la Bucuresti, istorisindu-i actualului. Si cine stie, poate de randul
viitor a sa-l aduca si pe el. Casierul ar putea sa fie serios si ursuz? Ce ar semana? Lasa ca e ziua copilului; dar mai intai ar fi de-a dreptul necuviincios, si nu numai fata cu Sofia, careia trebuie sa-i dea sa creaza ca nu stie nimic, ci chiar fata de Elena, s-ar cuveni sa-i arate ca a mai uitat din greselile Sofiei.
Elena asemenea e vesela de recunostinta pentru purtarea casierului cu sora-sa, de dorinta de a nu-l trada in prefacerea lui ca nu stie nimic — si mai ales de nevoia de iertare si de mangaiere adunata incet-incet in vremea din urma. Drept e ca acestea sunt cuvintele de la inceput; mai tarziu nu mai
au trebuinta de ele, caci se raspandesc din Sofia valuri-valuri de veselie si de incantare. Ce gratie in cele mai neinsemnate miscari! Ce vioiciune sclipitoare in ochi si ce maiestrie in manuirea vocii!
Ce perfectie de gust in alegerea rochiei aproape alba, cu cateva funte in care se amesteca rosu-inchis, violet-inchis, verde-inchis, si care, totusi, departe de a parea incarcata, pare simpla si-i da un aer de pasare rara din tarile calde! Stie atatea glume hazlii, mangaie copilul asa de frumos, canta
la pian atat de bine! Toate acestea sunt nimicuri incantatoare, mai ales pentru casier si pentru Elena, provinciali nepriceputi. Ei nu-i gasesc nici un cusur, ci sunt fermecati de dragalasia Sofiei, care a daramat orice sfiala si i-a adus in apele lor.
Seara, dupa ce casierul pleaca, Sofia se apropie de sora-sa:
— Ce e cu omul asta, tato?
A! cum si-ar deschide inima Elena; dar intr-o clipa isi face in minte nenumarate judecati. Ar intelege-o Sofia, cand n-are la indemana o poveste de dragoste cum i-ar placea ei? Ce sa-i spuie? Viata lor tihnita, ramasa aceeasi din prima zi pana acum? Dar, ori n-ar crede-o, ori, daca i-ar da crezamant, ar intampina-o cu hohote de ras.
De aceea, cand Sofia isi repeta intrebarea, Elena ii raspunde serioasa:
— Nimic.
— Cum nimic?
— Nimic.
Si se despart sa se culce; Elena, trista ca n-are cui sa se destainuiasca, Sofia, inciudata si hotarata sa descopere adevarul.
In seara celei de a cincea zi de la venirea Sofiei, casierul se intoarce acasa trist. Parca n-ar mai fi el, cel care pana acum in fiecare seara multumea in gand cui il adusese in acest oras, unde dase peste o femeie buna, care-i tinea de urat si-i ingrijea copilul ca o mama. Din toate socotelile ce-si face si-si desface, incheie ca e nenorocit, ca traiul ce-l duce e fara noima.
Zadarnice ii sunt incercarile de a adormi; nu-l lasa o vedenie care i se tine cu indaratnicie inaintea ochilor. E o singura fiinta facuta din doua. Iata: un trup mladios... o rochie simpla numai cu trei funte de culori vii, dar inchise... dintr-un cuib de dantele iese o mana alba ce se intinde catre dansul... din alt cuib de dantele un gat incantator... Si iata chipul... E trupul si chipul Sofiei, cu gura ei ispititoare, cu nasul ei putin cam ridicat...
Doar la frunte nu seamana; fruntea e larga, parul negru dat in sus ...fruntea Elenei cu dunga dintre sprancene, care-i da un aer de desavarsita cinste. Ce nedeslusite lucruri stie el despre asta femeie! Parca a gresit odata si seriozitatea ce acum ii vede pe chip trebuie sa-i vie din remuscare
pentru vina ei... si pentru supararea adusa unei surori bune a ei... si parca sora ei ar fi ea insasi.
Inchide ochii, o vede invatand pe copil poezii, ori cosand cuminte la masina — si ar vrea s-o vada mereu asa; inchide ochii iar, o vede razand cu hohote la pian, ori ciripind in joc cu copilul ca o pasare zburdalnica — si asa ar vrea s-o vada intruna; iar cand n-o mai poate vedea nici intr-un fel, nici intr-altul, se aseaza pe pat si chinuieste coltul perinei.
Vezi ca si Sofia, ca sa descopere ce e intre el si sora-sa, a intrebuintat fata de dansul toate mestesugurile, urmarind pe chipul Elenei efectele vaditei robiri a prietenului ei. Si ce bine se pricepe Sofia! Daca nu sunt de ajuns ingenuncherile pe covor pentru a se juca dragalas cu copilul, ea stie si sa vorbeasca cu glasul tremurator de “farmecul dureros al micilor lucruri neinsemnate care aduc aminte o viata atat de iubita!... si pentru totdeauna pierduta“... Iar cand o asa scena incepe a-si produce efectul, Sofia stie sa-l faca sa creasca, asezandu-se la pian si cantand emotionata.
“Vezi randunele-e-e se duc,
Se scutur frunzele de nu-u-u-c.
Se-asterne bruma peste vi-i-i-i,
De ce-e-e nu vii? de ce-e-e nu vii?”
Elena pregateste ceaiul in sufragerie si-l pregateste cam de mult.Despre cate n-a avut Sofia vreme sa vorbeasca casierului? Despre multe... si intre altele despre dezgustul ce-i inspira viata zgomotoasa a Bucurestiului, despre valurile de dor ce-i napadesc in inima si o cheama aci in provincie.
—Ah! cum va invidiez. Poftim: nici un zgomot... o tacere assssa de dulce... la casa ta... cu cei care-ti sunt dragi... ingrijind un copil adddorabil, in care ti-ai pune tttoata nadejdea, tttoata viata.
Le spune asa de bine! Negresit, un bucurestean rafinat ar sti sa-si dea bine seama ca joaca pe sentimentala; dar micile nuante, vizibile pentru un cunoscator, nu le poate vedea Iosif Danescu; ba dimpotriva, tocmai partile care ar dovedi ca Sofia se preface sunt pentru casier dovezi de sinceritatea ei. Si ce usor i-ar farama toata aceasta cladire de prefacatorii, intreband-o de ce n-a pastrat aceste fericiri pe care le-a avut — si de ce le-a dat cu piciorul, nesocotind sfaturile Elenei!
Dar acum e prea tarziu; o privire calda, un glas duios si o mana ispititoare, ce se intinde peste masa, scot din fire pe un om hotarat si rece; cum n-ar imbata pe un om fara vointa ca dansul? De unde sa ia el puterea de a se impotrivi? De nicaieri. Pe cand, din ochii negri plecati catre dansul, ia puterea de a cuprinde in mainile sale mana arzatoare a Sofiei si de a o acoperi cu sarutari patimase. Sofia isi lasa capul pe umarul lui, apoi deodata se zbate ca sa-si scape mana... In usa deschisa de perete sta nemiscata Elena. E asa de alba... iar cuta dintre sprancene atat de adanca...
Nu i s-a intamplat niciodata cititorului sa rastoarne in salon o tava, ori sa scape un cuvant necuviincios; si pentru o astfel de greseala mica nu s-a zbatut pana la ziua muscandu-si mainile de necaz si de rusine? I s-a intamplat? Atunci o sa inteleaga chinul casierului din noaptea aceea; o sa inteleaga de ce stinge si aprinde de zece ori lampa, fara izbanda de a goni din minte dureroasa scena pe care n-are s-o uite niciodata. A! si cu ce asprime se judeca: “Nebun, netrebnic”; nu sunt cuvinte aspre pe care sa nu si le adreseze; ca i-a fost destul o clipa sa vada pe Elena in pragul usii, pentru ca sa se dezmeticeasca din betia produsa de farmecele Sofiei.
Acum se mira cum n-a murit de rusine! Cum o sa-l judece Elena? Ce neadevaruri nerusinate o sa socoteasca ea destainuirile despre nenorocirile lui trecute si despre firea lui? Nu e de nici un folos sa rupa nasturii camasii care i se pare ca-l strange la gat, ca de pe inima nu piere greul clipelor cat a mai stat acolo dupa surpindere. Inima ramane grea de rusine si strivita de raceala privirii, mainii si glasului Elenei la despartire. Nu! n-a putut fi decat nebun; nu e alta lamurire; caci iata: asta e Sofia si asta Elena.
Despre cea dintai stie bine ca e o femeie pierduta, iar despre a doua nu e el incredintat prin el insusi ca e cea mai buna, cea mai harnica si cea mai cinstita femeie din cate si-a putut inchipui? Nu stie cat a suferit de nedreapta invinuire a lumii? N-o cunoaste de atata timp; si in vremea asta nu i-a ingrijit dansa de copil ca o mama? Nu era dansa intruparea visului visat atatia ani in vremea cand traia singur? O femeie buna, care sa-l intampine cu o vorba buna in pragul usii, careia sa-i placa ce-i place lui: linistea si odihna casei; sa urasca ce uraste el: dezbinarea si dusmania zgomotoasa a lumii?
Pana mai ieri nu-si facea el cu multumire si cu bucurie planul de petrecere a sarbatorilor numai cu dansa, femeie blanda si iubitoare de copil? Si-
acum s-au dus toate!... A pierdut prietenia femeii cu glas mangaietor, cu ochi mangaietori, cu fruntea... Ah! fruntea ei si cuta adanca dintre sprancene... Si iata ca acum, cu prilejul mustrarilor, isi da seama de cat loc i-a in inima prietena nepretuita, care pana ieri ii zicea bland: “Maine, cu bine”, si care asta-seara, rece, i-a zis: “Adio!”
Linistea de afara, care altadata ii placea atat de mult, acum il supara, il chinuieste; parca o fiinta vie ar face-o cu tot dinadinsul, ca sa nu-i poata pieri lui din minte nici atat din gandurile care-l dor. Numai cu sutimile numarului de pasi facuti intre soba si fereastra s-ar putea socoti de cate ori i s-au intors in minte aceleasi si aceleasi ganduri, pana cand zgomotul unei trasuri, oprita peste drum, vine sa-l trezeasca. Ridica perdeaua... Afara se ingana ziua cu noaptea si ninge...
De atata veghe abia poate vedea, ca prin vis, o trasura, un birjar care potriveste un cufar pe capra, o femeie care se urca. Lasa perdeaua... Ii cade sub mana un petic de hartie pe care-l mototoleste, nu pentru ca a vazut pe Sofia plecand, ci pentru ca si-a adus aminte ca va trebui sa iasa din casa, ca n-are decat o singura iesire si ca o sa fie silit sa treaca pe sub ferestrele Elenei.
Se mai poate aceasta de acum incolo? Nu! Dar mai bine ar muri decat sa mai dea ochii cu dansa. Nu se mai poate! Si, intr-o clipa de nesocotinta, isi ia hotararea de a se muta.
Cu mult mai tare decat dansul e Elena, cu toate ca ei nu i-a trebuit o astfel de intamplare pentru a-si da seama de dragostea ei pentru casier.
Sa iubesti pentru intaia data intr-o viata de treizeci de ani — si nu din orbirea patimii, ci din incredintarea socotita ca dintre toti oamenii acesta este cel mai vrednic de iubirea ta; sa fii atat de dezlegata de lume, incat sa n-ai pe nimeni caruia sa te destainuiesti; sa-ti faci o sarbatoare din gandul ca odata si odata poate iti va sosi ziua fericita a marturisirilor... si apoi sa surprinzi pe acela in numele caruia te inchini dand alteia semnele iubirii la care nazuiai in tacere!...
O alta s-ar fi tradat macar printr-un gest. Elena insa e atat de stapana pe sine! Linistita s-a aratat fata de ei, linistita mai apoi fata de sora-sa in scena de explicatie, din care a iesit hotararea Sofiei de a pleca; iar mai tarziu, in odaia de culcare, Elena n-a umblat cu neastampar, nu s-a zbatut cu disperare pana la ziua, ca fostul ei prieten. Numai cine ar fi citit dincolo de linistea ei ar fi putut ghici, din patima cu care a imbratisat copilul la plecare, ce gol dureros avea in inima. Stia ea bine ca-l imbratisa pentru cea din urma oara, intelesese deslusit ca vinovatul nu va mai da ochii cu dansa.
“Ei! lume noua!... lume noua!...”
E strigatul cu care casierul e intampinat la intrarea sa in localul clubului civililor. Vin toti sa-i stranga mana, ca e singurul om din tot orasul impotriva caruia nu au nimic rau de spus, si nu e unul care sa fi mers cu vreo treaba la casierie si sa nu fi ramas multumit de graba si de bunavointa casierului pentru a-l sluji. Un singur lucru se spunea pana acum, anume ca prea era retras de lume, prea era ursuz; si iata ca face ruptoarea, vine la club. Si vine din toate partile acelasi strigat:
“Ei! lume noua!... lume noua!...”
Daca ar sti ei ca din hotararea lui de a veni la club nu se cuvine nici o parte dorintei de a se imprieteni cu dansii! De trei zile de cand s-a mutat de peste drum de Elena nu mai are astampar, nu-si mai gaseste loc. Si parca intr-adins afara e o vreme nesuferita, o lapovita care-l omoara. Ca, daca ar fi frumos, iesind de la slujba s-ar duce sa se plimbe pe soseaua manastirii pana la vremea mesei si dupa-masa; dar asa, e silit sa vie acasa. Casa friguroasa, lucrurile rau asezate.
Il supara silintele servitoarei de a le aseza pe placul lui; il necajeste pana si copilul. N-a fost asta-seara de o asprime ce nu si-o stia, cand i-a cerut iar sa-l duca la Coca-mica? Nu de dragul celor ce gaseste acolo, ci de dorinta de a fugi de el insusi a venit la club, iar acum se mira de ce a facut-o.
Ce-i pasa lui de opiniile politice ale domnului Dinca Micsuneanu, care (chiorul printre orbi) explica intr-un colt onorabililor Petrica Marinescu, Ionita B. Matei si Nicolae Posic ca “astea... taxiele, care asta... vin de se pun pe popor, fac, ma-ntelegi?... cum sa zic?... stai ca-ti spun acum”... Ori ce-i pasa daca completul tribunalului joaca ferber cu un baietas, fecior de bani-gata (pe socoteala astuia din urma)?...
Si ce-i mai pasa, iar, daca in celalt colt, vreo cativa alti stimabili se intreaba cu ingrijire ce catastrofa politica sau economica se pregateste, de vreme ce Nicu Racu s-a hotarat sa consume o cafea turceasca cu rom? Iata dar cu ce a schimbat, dintr-o nebunie, linistita lui fericire: cu o sindrofie de straini nepasatori. Ce poate avea el cu dansii in afara de treburile casieriei? Si fiindca nu-i mai place casa lui (ca nu-i mai place), trebuie sa inceapa iar traiul de caine harbar, ca in vremea de care-si aduce aminte cu groaza.
— Ei! lume noua.
E prefectul care, intrand, da cu ochii de casier.
— Ce mai faci? In sfarsit, te-ai hotarat sa ne faci onoarea... Ei! ce bine imi pare! Stii sa faci ceva?... Ce stii? Pantarola stii? Stie. Si asta ii aduce aminte vremea in care a invatat-o: sindrofiile fostei lui sotii. Prefectul interpeleaza pe alti tovarasi:
— Antonescule, faci o pantarola?
Antonescu asta astepta:
— Doctore Fana, faci o pantarola?
Si incep sa joace pantarola.
Dar gandul lui nu e acolo, ci la prietena pierduta. Si pierduta pentru cat? Pentru o luna, pentru un an? Nu, pentru totdeauna. Caci acum s-ar putea sa mai dea ochii cu dansa? Adica s-ar mai putea?... Se cere trefla, el joaca pica.
— Unde ti-e gandul, casierule? il intreaba intim prefectul.
Unde sa-i fie? Aici. Si ca sa dea si el o explicatie, spune ca nu e obisnuit cu aceste carti. In clipa aceea se gandea cat de aspru fusese cu copilul.
Partida urmeaza din ce in ce mai incordata pentru ceilalti. Numai el nu se poate tine de dansa.
Se cere cupa, el taie cu trefla.
— A! pardon, am cupa.
— Ei! zice prefectul, ce sa ne miram noi? Parca nu stim?
Ceilalti zambesc, fac haz. Casierul se apara:
— Ma doare capul foarte rau.
— Ei as! nu mai spune. Stim noi unde te gandesti. Parca noi traim sub pamant ca dumneata?
La sfarsitul partidei, casierul se foloseste de prilejul ca la masa completului tribunalului se iscase o cearta, in care se amesteca toata lumea, se da pe langa prefect:
— Va rog sa ma iertati. Ma doare grozav capul. Nu mai pot urma jocul.
Si iese.
Iata-l acum cu ce dusmanie loveste pietrele cu bastonul, inchipuindu-si ca ar lovi pe prefect pentru cuvintele lui. Si ceilalti faceau haz, ticalosii! Adica de ce ticalosi? Nicidecum? Ticalos e el, caruia nu-i mai ramane nici putinta de a face sa inceteze barfelile lumii, ca desigur toti or fi barfind. Si acum despartirea lor, care n-o sa intarzie de a fi aflata, o sa le fie o dovada mai mult... da, o dovada mai mult.
Tata-sau e dus la casierie, slujnica spala in cuhnie, si el sta singurel la fereastra, privind fulgii de zapada care se cern incetisor de sus. Nu mai pricepe nimic. De patru zile nu mai merge la Coca-mica. Dar de ce? Parca Coca-mica nu e buna? Ba e buna... Tata-sau e suparat mereu. Aseara l-a impins si a iesit trantind usa; pe urma noaptea tarziu era imbracat, cu palaria in cap; in genunchi langa pat ii saruta mana...Adica de ce s-a mutat de langa Coca-mica?... acolo era peste drum... se ducea numaidecat... dar aicea e departe... departe... parca el nu stie unde e?...
E asa de trist lucru seriozitatea unui copil!
Vrabiile care ciripesc langa geam nu-l mai distreaza ca de obicei. Cu coatele rezemate de pervazul ferestrei si cu capul in maini sta si-si face in creierasul lui socoteli de om mare, de cum ar merge la Coca- mica: drept, drept inainte pana la carciuma lui “Nitulae”; pe urma la stanga si pe urma iar drept si pe urma e un plop mare; ala e plopul de la Coca-mica. Dar Maria nu vrea sa-l duca... i-a spus tata sa nu-l duca, si paltonul e in dulap, si dulapul nu poate sa-l descuie.
Atunci, jumatate cu judecata, jumatate fara judecata, copilul iese binisor din casa si o porneste fara palton si fara palarie. Intai merge incet; apoi incepe sa alerge, parca l-ar goni cineva. Elena, care era la fereastra, cand il vede da un tipat si-i iese inainte speriata.
— Cum ai venit?
— Sin...gur, abia poate el raspunde gafaind.
Ea il ia in brate, il duce in casa ca in ziua dintai, vesela ca-l vede, ingrijata ca a venit numai asa.
“Doamne! de n-ar raci!” Si il imbraca in salul ei, il apropie de soba, pe cand el ii spune pe neintrebate toate cate le stie si din care Elena simte si intelege toata rusinea si cainta casierului.
Apoi, reincep amandoi lectia intrerupta de patru zile, parca nu s-ar fi intamplat nimic. Sunt plansete cand, inainte de cinci ceasuri, vrea sa-l trimita acasa. Dar e asa de intelept! Cand Elena ii spune ca, daca o iubeste, sa plece acasa, copilul isi curma deodata plansul, se lasa sa-l imbrace cu hainele aduse de slujnica si pleaca. Nu-l asteapta mustrari acasa; dimpotriva, tata-sau il cuprinde in brate, il saruta, il dezmiarda, privindu-l cercetator, parca ar vrea sa vaza pe dansul urmele mangaierilor Elenei, si-l intreaba iar; dar ce poate sa-i spuie copilul?
Un om mare, trimis acolo, nu i-ar fi putut aduce raspuns deslusit de ce gandeste Elena despre dansul...
Stiuta si stravechea comedie, care tine de cand lumea si cat lumea o sa tie... Au jucat-o mii si mii de neamuri inainte; si imparatii carmuitori de lumi in palaturi si robii nemernici in lanturi, si inteleptii, si nerozii, dar farmecul nu i l-au secat; a mai ramas catva si pentru bietul casier, care de cateva zile isi aduce singur copilul pana aproape de casa Cochii-mici. E dureroasa si ridicola tot intr-o vreme iubirea unui om in toata firea, care a alergat azi orasul intreg ca sa gaseasca vreo cateva micsunele degerate, pe care le trimite prin copil stapanei gandurilor lui...
Elena iese insasi, pentru a duce copilul acasa. Nu sunt inca nici cinci ceasuri... Casierul nu s-a intors, iar ulitele sunt pustii... afara e inserat, n-are cine s-o vada. Dar dupa ce a dus copilul pana la usa, cand se intoarce si vrea sa iasa din curte, se gaseste fata in fata cu un om, care a urmarit-o si acum o opreste:
— Ah! iarta-ma, iarta-ma!... Am fost un ticalos... un ticalos... Iarta-ma...
Ea se da inapoi spre usa...
Elena e intr-un jet, cu mana stanga peste ochi, cu mana dreapta in mainile casierului, care sta in spatele jetului aplecat intr-o atitudine de umilinta... si nu indrazneste sa-i sarute mana.
Copilul, foarte apropiat, ii raspunse la toate intrebarile, spuindu-i ca-l cheama “Nitu”; ca e de cinci ani; ca semnul din frunte e o buba facuta de mama de la Caracal, si ca iubeste pe tata mult, mult, “pana la tag”, ceea ce dansa pricepu numaidecat ca insemna: pana la gat. Cu intrebari de ale ei, cu intrebari de ale lui, s-a intarziat; iar cand casierul, trecand de la slujba, se opri mirat ca-si vedea copilul in bratele ei la fereastra, Elena se cobori din casa, ii iesi inainte la poarta si ii povesti intamplarea cu trasura. El ii multumi cuviincios, isi lua copilul si se despartira...
A doua zi copilul cere sa mearga la “Coca-mica“, nume scornit de el Elenei, si care trebuie sa-i fi venit de la vorba “coconita“. Casierul il trimite cu servitoarea; iar seara, cand copilul cere din nou, il duce el insusi. Negresit, intaia intalnire ar parea grea, mai cu seama cand ii lipseste si mijlocul obisnuit de scapare: spunerea numelor; caci ea stie ca el e casierul judetului, Iosif Danescu, precum stie si dansul ca pe ea o cheama domnisoara Elena Cioranu.
Sunt insa imprejurari care le vin in ajutor. De doua luni de cand el locuieste peste drum, o saluta intotdeauna ducandu-se sau intorcandu-se de la slujba; si-au si vorbit de doua ori, la casierie, cu prilejul platii pensiei pe lunile august si septembrie; si apoi nici el, nici ea nu au dedesubtul vorbelor ce si le spun alte ganduri pe care ar trebui sa le ascunda.
— Domnisoara, Nicu, copilul meu, cere sa vie la dumneata.
Ea zice: “Da?”, ia copilul in brate, ii scoate palaria si, vazand ca tatal e cu mana tot pe clanta usii, il pofteste printr-o intrebare:
— Poftiti sa sedeti?
El se aseaza.
Daca ori unul ori altul s-ar gandi sa produca vreun efect deosebit asupra celuilalt, si-ar alege vorbele si s-ar tulbura; dar asa, se rupe gheata de indata si se trezesc vorbind despre igrasia odaitelor in care locuieste el peste drum, despre neingrijirea caldaramurilor orasului, despre frumusetea aleii de tei care duce de la pod la manastire — parca s-ar cunoaste de cand lumea.
A treia zi casierul intelege pentru ce Elena l-a intrebat in ajun cine a facut paltonasul copilului, cand vede ca acum paltonul are un guler de imitatie de astrahan si la marginea manecilor reveruri de aceeasi stofa. Si negresit aceasta face a doua intalnire si mai usoara.
— Domnisoara, am venit sa-ti multumesc pentru osteneala ce ti-ai dat cu...
— A! nu e nici o osteneala, domnule; dimpotriva, o petrecere.
El se aseaza de indata.
— Adevarat, zau, trebuie sa ti se urasca. Nu te duci niciodata, nicaieri.
— Mai de mirat e de dumneata. In ceasurile in care nu esti la slujba, esti totdeauna acasa.
— Eu... e altceva... Mi-e greu sa fac cunostinte noi... De cand sunt aci, de doua luni, nu pot sa zic... cunosc catava lume... dar numai din vedere, din treburile care-i aduc la casierie.
— Bine, dar sunt altele... Avem un club, cofetarie, o cafenea in care se poate duce orisicine.
El o priveste si i se pare ca acest chip cu parul dat in sus, dezvelind toata fruntea mare, sub care stralucesc doi ochi negri, fara a fi frumos, are un farmec deosebit, si ca tot deosebita e si limpezimea glasului ei. Adevarul e ca atat din vorba cat si din intreaga infatisare a Elenei lipsesc micile asprimi, micile ascutimi nelamurite, care dau ceva ridicol fetelor ramase batrane.
Acum, cand el ii raspunde ca nu-i prea place sa se duca in lume, ca firea lui il indeamna mai mult sa stea acasa, cu socoteli, cu jurnale, e randul ei sa-l priveasca cu dorinta de a citi in fata lui cat adevar e in cuvinte. E lipsita de experienta, totusi ghiceste ca spune adevarul; si de altminteri seriozitatea cu care vorbeste si parul lui incaruntit sunt puternice indemnuri ca sa-i dea crezamant... Asa s-a inceput prietenia dintre casier si Elena: din dragostea copilului pentru ea.
Azi el stie din gura Elenei ca ea e fata lui Raducanu Cioranu, omul cel mai bogat intr-o vreme, dar si cel mai nesocotit risipitor, vestit pentru chefurile si vanatorile lui, asa de vestit incat la moartea lui s-a vandut toata averea si nu le-a ramas decat casutele astea in care sta si pensia de de lei pe luna. Tot din gura Elenei mai stie casierul ca mama ei era o femeie buna, care — cat a trait tata-sau — a suferit de traiul pe care-l ducea el, iar dupa moartea lui, de lipsa in care o lasase.
Seara cu seara prietenia lor creste. Nici unul, nici celalt nu se gandeste la judecata lumii. Despre judecata carei lumi sa-i pese ei? Despre judecata orasenilor, care cat timp le era casa in sarbatoare dadeau navala la petreceri; iar de cand au ramas aproape pe drumuri nici nu vor sa mai stie de ele; dovada moartea mama-sii, la care n-au venit decat cateva batrane si cativa credinciosi?
Or, iar sa-i pese de judecata acelora care-i aruncasera fara cercetare o invinuire nedreapta pentru greselile alteia? El mai putin nu se gandea la parerea lumii, de la care suferise atat in singura data cand incercase sa intre intr-insa.
E o luna de cand s-au imprietenit. Copilul are rufaria intreaga facuta de mana Elenei, cu o cheltuiala ridicol de mica. In schimb ea a primit un dar frumos si folositor: o masina de cusut. Dar iata ca intr-o seara, macar ca vremea e buna, suna sapte ceasuri, si ei nu vin: suna opt, si ei tot nu vin. Elena trimite pe slujnica sa intrebe nu cumva e bolnav copilul... ori el? Slujnica se intoarce. Nu sunt bolnavi.
Nici o alta explicatie; nici un alt raspuns. Atunci Elena intra in casa trista. “Trebuie sa fi aflat”, isi zicea ea; si e nelinistita, nu poate sa doarma pana noaptea tarziu, cand — fara sa inteleaga cum — se simte imbarbatata si isi zice ca mai curand ori mai tarziu tot ar fi trebuit sa afle; ca a doua zi are sa i-o spuie ea insasi ca sa scape de o asa de grea povara. Da, are sa i-o spuie negresit maine, seara. Dar daca n-ar mai veni deloc?... A doua seara casierul vine, dar se cunoaste ca stie ceva.
E afara aceeasi liniste placuta a oraselor de provincie, intrerupta la rastimpuri rare de un latrat de caine ori de un fluier de vardist; inauntru aceeasi caldura potrivita; ca in alte dati copilul se joaca intre ei cu o carte mare cu chipuri; ca in alte dati taciunii se darama in soba cu izbucniri de scantei rosii; si cu toate astea el se incurca la citit, ea se incurca la lucru. Se vede bine ca e ceva la mijloc. Deodata Elena, aducandu-si aminte de hotararea din noaptea trecuta, se intoarse catre dansul si, fara alta pregatire:
— Ai aflat ceva despre sora-mea.
Aflase in adevar; usor se gaseste cineva care sa-ti dea lamuriri si despre ce vrei si despre ce nu vrei sa stii; dar el se asteapta asa de putin la o marturisire, incat ramane aiurit. Intr-un tarziu o intreaba:
— E adevarat?
— Da, adevarat. A! dar daca ai sti...
Si incepe a-i spune pe larg toate cate le tinea ascunse, dezvinovatirea ei... Toate stramtorile pe care si le impusese numai si numai ca s-o poata tine intr-un pension din Bucuresti, aceeasi rochie purtata de doi ani neintrerupt si rusinea de salul si de giuvaericalele puse la loterie, ca sa poata implini ratele la timp.
— Cine e asta, Coca-mica?
Ea se apleaca sa vada gravura aratata de copil.
— Asta? Un imparat, draga... Vacantele erau o sarbatoare neintrerupta pentru mine. Batrana eram de de ani? Si cand ieseam cu dansa pe ulita — ea imbracata cu ingrijire si frumoasa, eu asa cum sunt — cine nu ne-ar fi cunoscut ar fi crezut ca nu suntem surori, ci ca sunt slujnica ei... Pe urma, dupa ce pleca, zile lungi si triste, tresariri deodata din somnul cel mai adanc: “Ce-o fi facand Sofia?” si apoi zvarcoliri pana la ziua... pentru un raspuns care intarzia...
— Dar asta cine e, Coca-mica?...
— Tot un imparat, draguta, raspunde ea.
Apoi urmeaza povestind boala ei, care a tinut mai bine de o luna, acum patru ani, in luna lui iulie; dragostea sora-sii din vremea aceea cu un militar; cat a fost de tarziu cand a putut sa se coboare din pat; scena de talmacire pe care n-are s-o uite niciodata, in care sora-sa isi dase pe fata toata usurinta ei, sporita in mai rau la pensionatul din Bucuresti. Staruintele sale pentru mutarea lui, fuga sora-sii dupa dansul, rusinea de judecata lumii, care le cuprindea pe amandoua sub aceeasi firma batjocoritoare: “fetele lui Cioranu”...
Se opreste catva pentru a cere ajutorul batistei, ca sa poata vedea o floare din perete, pe care o priveste de catava vreme cu staruinta.
— Si nu mai stii nimic de dansa? indrazneste el sa intrebe.
Ba da... In fiecare luna ii trimite regulat jumatate din pensie. S-au mai vazut de cateva ori: chiar in anul acesta la Pasti; dar parca nu mai era sora-sa... Era o straina frumoasa si eleganta, a carei plecare — dupa cinci zile de sedere cu o vadita sila — in loc s-o intristeze, parca a bucurat-o.
— Si ofiterul nu vrea s-o ia?
Ea tace. Va sa zica nu stie tot? Dar nici ea nu-i poate spune ca de mult a fost inlocuit cu altul, si urmasul, la randul lui, cu altul; ca la fiecare doua-trei luni, primeste aceeasi instiintare: “M-am mutat. Nu-mi mai scrie pe adresa cutare, trimite-mi banii aici, strada cutare”...Casierul ghiceste ce nesocotita i-a fost intrebarea, deschide si inchide de cateva ori jurnalul fara nici un cuvant; apoi, simtind ce dureroasa trebuie sa fie pentru Elena tacerea care se prelungeste, incepe s-o mangaie, cu vorbe simple, asa cum se pricepe el:
— Trist... da... foarte trist, domnisoara, dar de... trebuie sa te mangai si sa te gandesti ca dumneata esti cu inima impacata, ca dumneata ti-ai dat toate silintele... Asa e lumea asta... si iar sa te mai gandesti, domnisoara, ca nu esti numai dumneata nenorocita pe lumea asta...
Elena tace.
— Unul una, altul alta... fiecare are necazurile si neajunsurile lui.
Uite eu, cate am suferit si eu... Doisprezece ani n-am visat alta fericire decat sa pui capat vietii de urat si de singuratate pe care o duceam. Ajunsesem sa-mi fie sila de casa unde nu era nimeni sa ma intampine cu o vorba buna... Si daca m-am insurat, peste ce-am dat? peste o femeie cu trupul si sufletul legat de lume. Mi-era urat singur, acum imi era groaza... Neorinduiala intr-ale casei, certuri, vorbe rele. Si impotriva bietului copilasului astuia dusmanie pentru ca stia ca-mi era drag...
Fara sa vrea, ochii Elenei se indreapta catre semnul din fruntea copilului...
— Da, domnisoara... semnul acela e de la dansa. Intr-o seara ne intorceam de la o sindrofie — eram silit s-o insotesc in toate serile; sindrofii de rand, cu clevetiri si jocuri de carti, care intotdeauna se sfarseau prin certuri si prin vorbe rele... Pierduse... se certase; cand ne intorceam, copilul plangea... Ea vroia sa-l potoleasca, dar se vede ca mangaierile ii erau aspre de suparare; atunci, vazand ca nu tace, il impinge cu furie, el se impiedica de covor si cade cu capul de coltul sobei... Cinci zile am crezut ca moare...
Si uite asa, domnisoara, patru ani de canon. Si vezi, nu as fi scapat nici acum singur, fara ajutorul unui baiat de isprava, presedintele tribunalului de acolo, din Caracal, cu sprijinul caruia divortul a traganit mai putin, si copilul mi-a fost dat mie... E... asa e lumea, si omul va sa se mangaie si sa nadajduiasca in alte zile mai bune. Din seara aceasta stiau unul despre altul tot ce puteau sti. Casierul are sa vie mai cu drag si Elena mai cu drag o sa-l primeasca.
El o sa-si aduca si de lucru: socoteli de verificat, in timpul ce ea va coase ceva la masina. Si in vremea asta copilul face progrese minunate, ca e asa de destept, iar Coca-mica asa de buna profesoara! A invatat lunile anului, zilele saptamanii, cateva poezii mici; si numara pana la o suta; si are o placa pe care stie sa faca cateva slove cu degetele lui nesigure de cinci ani.
Ieri a aratat ca stie pe sarite literele pana la L; azi spune Tatal nostru cu o singura gresela, la cuvantul “izbaveste”, pe care nu-l poate spune; maine, dupa indemnul Cochii-mici, o sa se aseze frumos in fata lui tata-sau si, luandu-si degetul aratator de la o mana in cealalta mana, o sa nceapa:
“Eu sunt mic, tu fa-ma mare; Eu sunt slab, tu fa-ma tare.” Cu asa nimicuri trec trei ceasuri ca trei clipe. Ca vremea nu sta in loc, ca sa asculte cu Elena gazeta citita de casier, nici sa se bucure cu amandoi de progresele copilului; ci vremea zboara si se trezesc ca ceasornicul bate zece. “A! deja”... zic amandoi...
El se imbraca, ea ingenunche sa imbrace copilul si nu uita nimic: gulerul paltonasului bine ridicat, basmaluta bine legata imprejurul gatului. Apoi, dupa ce saruta copilul, se scoala, intinde mana casierului si se despart:
— Maine, cu bine...
Miercuri, in ajunul lui Sfantu Niculae, pe la patru dupa-amiaza, Elena tocmai invata pe copil sa-si scrie numele intreg, cand s-a oprit la poarta o trasura, care aducea pe sora-sa de la gara. Ar trebui s-o primeasca mirata si rece, ca la celelalte veniri; dar de o luna incoace asa i s-au schimbat toate simtirile si s-a adunat in inima atata trebuinta de a mangaia si de a fi mangaiata, incat vazand pe sora sa ii alearga repede inainte: “Sofio!”
Caci la urma urmei e sora-sa, cu zece ani mai mica decat dansa, aproape copilul ei, sora-sa care a suparat-o, dar acum parca nu mai e dansa care a plans si s-a chinuit, parca e alta.
— Sofio! si o cuprinde in brate, o saruta si plange.
Sofia, vazand asta primire la care nu se astepta, se gaseste numai-decat in apele ei; spune ca a tinut sa-i faca o surpriza, ca-i era dor, a! grozav de dor; si vazand copilul:
— Al cui e copilasul asta?
Elena arata servitoarei unde sa aseze cufarul Sofiei
— Tato, al cui e copilasul asta?
— Al unui vecin.
— Care vecin?
— Al casierului.
— O! Ce dragut e! Vino la mama, puiule.
Il ia in brate, il dezmiarda; repede gaseste cheia si scoate din cufar cateva bomboane. Dragostea Sofiei pentru copil apropie si mai mult pe Elena de dansa. Copilul arata toate cate le stie: “Ianuae, febuae”, “Un copil odata mic ca dumneata”, numara, arata cum face popa cand vine cu botezul... Sofia si Elena fac haz; ceasornicul bate cinci — casierul e in pragul usii. Nu se mai poate inlatura intalnirea. Dupa o foarte scurta socoteala,
Elena se scoala:
— Sora-mea Sofia — domnul Iosif Danescu, casier. Sofia se uita de la unul la altul; dar surasul inceput la vederea lui ii piere de pe buze cand vede fata serioasa a Elenei, cu o dunga intre sprancene, care ii da un aer de desavarsita cinste. In seara aceea casierul nu vine, a doua zi insa e sarbatoarea asteptata de atata timp, e ziua copilului. S-ar putea sa n-o petreaca impreuna? De nu s-ar duce, Elena si-ar inchipui ca o socoteste partasa la vinovatia sora-sii.
Nu e vorba, ca pentru dansul nu trebuiesc cuvinte ca sa-l hotarasca a merge; asa face de mai bine de o luna, acum i-ar fi greu sa poata face altfel.
E o adevarata sarbatoare a doua zi, de cand vin pana pleaca. Iata surpriza costumului de marinar lucrat in ascuns pentru copil. Sunt toti de parere ca-i sade de primejdie. Sofia mai ales nu-l mai lasa din brate. Trebuie sa-i repete iar toate flecustetele spuse ieri; si rad in cor, si se bea, in sanatatea lui, vutca facuta de mana Elenei, pe cand Sofia canta la clavir semnalul de urare.
Au fiecare cuvinte deosebite pentru a fi veseli. Aflarea acestui strain in casa indreptateste pe Sofia sa apropie pe Elena de dansa pe drumul vinovatiei. Si daca e asa (ca nu se poate sa fie altfel), n-o sa mai aiba de acum nici rarele mustrari si licariri de parere de rau, facute din compararea vietii ei cu a sora-sii. Parca asta e sfanta? Parca ea nu petrece? Negresit, mai putin decat ea; dar e si mai urata si mult mai mare, si apoi copilasul, care insenineaza casa; o idila a sora-sii si dansa surprinzandu-i in flagrant delict!
Astea au farmecul noului si neasteptatului; sunt atatea lucruri de care o sa faca haz la Bucuresti, istorisindu-i actualului. Si cine stie, poate de randul
viitor a sa-l aduca si pe el. Casierul ar putea sa fie serios si ursuz? Ce ar semana? Lasa ca e ziua copilului; dar mai intai ar fi de-a dreptul necuviincios, si nu numai fata cu Sofia, careia trebuie sa-i dea sa creaza ca nu stie nimic, ci chiar fata de Elena, s-ar cuveni sa-i arate ca a mai uitat din greselile Sofiei.
Elena asemenea e vesela de recunostinta pentru purtarea casierului cu sora-sa, de dorinta de a nu-l trada in prefacerea lui ca nu stie nimic — si mai ales de nevoia de iertare si de mangaiere adunata incet-incet in vremea din urma. Drept e ca acestea sunt cuvintele de la inceput; mai tarziu nu mai
au trebuinta de ele, caci se raspandesc din Sofia valuri-valuri de veselie si de incantare. Ce gratie in cele mai neinsemnate miscari! Ce vioiciune sclipitoare in ochi si ce maiestrie in manuirea vocii!
Ce perfectie de gust in alegerea rochiei aproape alba, cu cateva funte in care se amesteca rosu-inchis, violet-inchis, verde-inchis, si care, totusi, departe de a parea incarcata, pare simpla si-i da un aer de pasare rara din tarile calde! Stie atatea glume hazlii, mangaie copilul asa de frumos, canta
la pian atat de bine! Toate acestea sunt nimicuri incantatoare, mai ales pentru casier si pentru Elena, provinciali nepriceputi. Ei nu-i gasesc nici un cusur, ci sunt fermecati de dragalasia Sofiei, care a daramat orice sfiala si i-a adus in apele lor.
Seara, dupa ce casierul pleaca, Sofia se apropie de sora-sa:
— Ce e cu omul asta, tato?
A! cum si-ar deschide inima Elena; dar intr-o clipa isi face in minte nenumarate judecati. Ar intelege-o Sofia, cand n-are la indemana o poveste de dragoste cum i-ar placea ei? Ce sa-i spuie? Viata lor tihnita, ramasa aceeasi din prima zi pana acum? Dar, ori n-ar crede-o, ori, daca i-ar da crezamant, ar intampina-o cu hohote de ras.
De aceea, cand Sofia isi repeta intrebarea, Elena ii raspunde serioasa:
— Nimic.
— Cum nimic?
— Nimic.
Si se despart sa se culce; Elena, trista ca n-are cui sa se destainuiasca, Sofia, inciudata si hotarata sa descopere adevarul.
In seara celei de a cincea zi de la venirea Sofiei, casierul se intoarce acasa trist. Parca n-ar mai fi el, cel care pana acum in fiecare seara multumea in gand cui il adusese in acest oras, unde dase peste o femeie buna, care-i tinea de urat si-i ingrijea copilul ca o mama. Din toate socotelile ce-si face si-si desface, incheie ca e nenorocit, ca traiul ce-l duce e fara noima.
Zadarnice ii sunt incercarile de a adormi; nu-l lasa o vedenie care i se tine cu indaratnicie inaintea ochilor. E o singura fiinta facuta din doua. Iata: un trup mladios... o rochie simpla numai cu trei funte de culori vii, dar inchise... dintr-un cuib de dantele iese o mana alba ce se intinde catre dansul... din alt cuib de dantele un gat incantator... Si iata chipul... E trupul si chipul Sofiei, cu gura ei ispititoare, cu nasul ei putin cam ridicat...
Doar la frunte nu seamana; fruntea e larga, parul negru dat in sus ...fruntea Elenei cu dunga dintre sprancene, care-i da un aer de desavarsita cinste. Ce nedeslusite lucruri stie el despre asta femeie! Parca a gresit odata si seriozitatea ce acum ii vede pe chip trebuie sa-i vie din remuscare
pentru vina ei... si pentru supararea adusa unei surori bune a ei... si parca sora ei ar fi ea insasi.
Inchide ochii, o vede invatand pe copil poezii, ori cosand cuminte la masina — si ar vrea s-o vada mereu asa; inchide ochii iar, o vede razand cu hohote la pian, ori ciripind in joc cu copilul ca o pasare zburdalnica — si asa ar vrea s-o vada intruna; iar cand n-o mai poate vedea nici intr-un fel, nici intr-altul, se aseaza pe pat si chinuieste coltul perinei.
Vezi ca si Sofia, ca sa descopere ce e intre el si sora-sa, a intrebuintat fata de dansul toate mestesugurile, urmarind pe chipul Elenei efectele vaditei robiri a prietenului ei. Si ce bine se pricepe Sofia! Daca nu sunt de ajuns ingenuncherile pe covor pentru a se juca dragalas cu copilul, ea stie si sa vorbeasca cu glasul tremurator de “farmecul dureros al micilor lucruri neinsemnate care aduc aminte o viata atat de iubita!... si pentru totdeauna pierduta“... Iar cand o asa scena incepe a-si produce efectul, Sofia stie sa-l faca sa creasca, asezandu-se la pian si cantand emotionata.
“Vezi randunele-e-e se duc,
Se scutur frunzele de nu-u-u-c.
Se-asterne bruma peste vi-i-i-i,
De ce-e-e nu vii? de ce-e-e nu vii?”
Elena pregateste ceaiul in sufragerie si-l pregateste cam de mult.Despre cate n-a avut Sofia vreme sa vorbeasca casierului? Despre multe... si intre altele despre dezgustul ce-i inspira viata zgomotoasa a Bucurestiului, despre valurile de dor ce-i napadesc in inima si o cheama aci in provincie.
—Ah! cum va invidiez. Poftim: nici un zgomot... o tacere assssa de dulce... la casa ta... cu cei care-ti sunt dragi... ingrijind un copil adddorabil, in care ti-ai pune tttoata nadejdea, tttoata viata.
Le spune asa de bine! Negresit, un bucurestean rafinat ar sti sa-si dea bine seama ca joaca pe sentimentala; dar micile nuante, vizibile pentru un cunoscator, nu le poate vedea Iosif Danescu; ba dimpotriva, tocmai partile care ar dovedi ca Sofia se preface sunt pentru casier dovezi de sinceritatea ei. Si ce usor i-ar farama toata aceasta cladire de prefacatorii, intreband-o de ce n-a pastrat aceste fericiri pe care le-a avut — si de ce le-a dat cu piciorul, nesocotind sfaturile Elenei!
Dar acum e prea tarziu; o privire calda, un glas duios si o mana ispititoare, ce se intinde peste masa, scot din fire pe un om hotarat si rece; cum n-ar imbata pe un om fara vointa ca dansul? De unde sa ia el puterea de a se impotrivi? De nicaieri. Pe cand, din ochii negri plecati catre dansul, ia puterea de a cuprinde in mainile sale mana arzatoare a Sofiei si de a o acoperi cu sarutari patimase. Sofia isi lasa capul pe umarul lui, apoi deodata se zbate ca sa-si scape mana... In usa deschisa de perete sta nemiscata Elena. E asa de alba... iar cuta dintre sprancene atat de adanca...
Nu i s-a intamplat niciodata cititorului sa rastoarne in salon o tava, ori sa scape un cuvant necuviincios; si pentru o astfel de greseala mica nu s-a zbatut pana la ziua muscandu-si mainile de necaz si de rusine? I s-a intamplat? Atunci o sa inteleaga chinul casierului din noaptea aceea; o sa inteleaga de ce stinge si aprinde de zece ori lampa, fara izbanda de a goni din minte dureroasa scena pe care n-are s-o uite niciodata. A! si cu ce asprime se judeca: “Nebun, netrebnic”; nu sunt cuvinte aspre pe care sa nu si le adreseze; ca i-a fost destul o clipa sa vada pe Elena in pragul usii, pentru ca sa se dezmeticeasca din betia produsa de farmecele Sofiei.
Acum se mira cum n-a murit de rusine! Cum o sa-l judece Elena? Ce neadevaruri nerusinate o sa socoteasca ea destainuirile despre nenorocirile lui trecute si despre firea lui? Nu e de nici un folos sa rupa nasturii camasii care i se pare ca-l strange la gat, ca de pe inima nu piere greul clipelor cat a mai stat acolo dupa surpindere. Inima ramane grea de rusine si strivita de raceala privirii, mainii si glasului Elenei la despartire. Nu! n-a putut fi decat nebun; nu e alta lamurire; caci iata: asta e Sofia si asta Elena.
Despre cea dintai stie bine ca e o femeie pierduta, iar despre a doua nu e el incredintat prin el insusi ca e cea mai buna, cea mai harnica si cea mai cinstita femeie din cate si-a putut inchipui? Nu stie cat a suferit de nedreapta invinuire a lumii? N-o cunoaste de atata timp; si in vremea asta nu i-a ingrijit dansa de copil ca o mama? Nu era dansa intruparea visului visat atatia ani in vremea cand traia singur? O femeie buna, care sa-l intampine cu o vorba buna in pragul usii, careia sa-i placa ce-i place lui: linistea si odihna casei; sa urasca ce uraste el: dezbinarea si dusmania zgomotoasa a lumii?
Pana mai ieri nu-si facea el cu multumire si cu bucurie planul de petrecere a sarbatorilor numai cu dansa, femeie blanda si iubitoare de copil? Si-
acum s-au dus toate!... A pierdut prietenia femeii cu glas mangaietor, cu ochi mangaietori, cu fruntea... Ah! fruntea ei si cuta adanca dintre sprancene... Si iata ca acum, cu prilejul mustrarilor, isi da seama de cat loc i-a in inima prietena nepretuita, care pana ieri ii zicea bland: “Maine, cu bine”, si care asta-seara, rece, i-a zis: “Adio!”
Linistea de afara, care altadata ii placea atat de mult, acum il supara, il chinuieste; parca o fiinta vie ar face-o cu tot dinadinsul, ca sa nu-i poata pieri lui din minte nici atat din gandurile care-l dor. Numai cu sutimile numarului de pasi facuti intre soba si fereastra s-ar putea socoti de cate ori i s-au intors in minte aceleasi si aceleasi ganduri, pana cand zgomotul unei trasuri, oprita peste drum, vine sa-l trezeasca. Ridica perdeaua... Afara se ingana ziua cu noaptea si ninge...
De atata veghe abia poate vedea, ca prin vis, o trasura, un birjar care potriveste un cufar pe capra, o femeie care se urca. Lasa perdeaua... Ii cade sub mana un petic de hartie pe care-l mototoleste, nu pentru ca a vazut pe Sofia plecand, ci pentru ca si-a adus aminte ca va trebui sa iasa din casa, ca n-are decat o singura iesire si ca o sa fie silit sa treaca pe sub ferestrele Elenei.
Se mai poate aceasta de acum incolo? Nu! Dar mai bine ar muri decat sa mai dea ochii cu dansa. Nu se mai poate! Si, intr-o clipa de nesocotinta, isi ia hotararea de a se muta.
Cu mult mai tare decat dansul e Elena, cu toate ca ei nu i-a trebuit o astfel de intamplare pentru a-si da seama de dragostea ei pentru casier.
Sa iubesti pentru intaia data intr-o viata de treizeci de ani — si nu din orbirea patimii, ci din incredintarea socotita ca dintre toti oamenii acesta este cel mai vrednic de iubirea ta; sa fii atat de dezlegata de lume, incat sa n-ai pe nimeni caruia sa te destainuiesti; sa-ti faci o sarbatoare din gandul ca odata si odata poate iti va sosi ziua fericita a marturisirilor... si apoi sa surprinzi pe acela in numele caruia te inchini dand alteia semnele iubirii la care nazuiai in tacere!...
O alta s-ar fi tradat macar printr-un gest. Elena insa e atat de stapana pe sine! Linistita s-a aratat fata de ei, linistita mai apoi fata de sora-sa in scena de explicatie, din care a iesit hotararea Sofiei de a pleca; iar mai tarziu, in odaia de culcare, Elena n-a umblat cu neastampar, nu s-a zbatut cu disperare pana la ziua, ca fostul ei prieten. Numai cine ar fi citit dincolo de linistea ei ar fi putut ghici, din patima cu care a imbratisat copilul la plecare, ce gol dureros avea in inima. Stia ea bine ca-l imbratisa pentru cea din urma oara, intelesese deslusit ca vinovatul nu va mai da ochii cu dansa.
“Ei! lume noua!... lume noua!...”
E strigatul cu care casierul e intampinat la intrarea sa in localul clubului civililor. Vin toti sa-i stranga mana, ca e singurul om din tot orasul impotriva caruia nu au nimic rau de spus, si nu e unul care sa fi mers cu vreo treaba la casierie si sa nu fi ramas multumit de graba si de bunavointa casierului pentru a-l sluji. Un singur lucru se spunea pana acum, anume ca prea era retras de lume, prea era ursuz; si iata ca face ruptoarea, vine la club. Si vine din toate partile acelasi strigat:
“Ei! lume noua!... lume noua!...”
Daca ar sti ei ca din hotararea lui de a veni la club nu se cuvine nici o parte dorintei de a se imprieteni cu dansii! De trei zile de cand s-a mutat de peste drum de Elena nu mai are astampar, nu-si mai gaseste loc. Si parca intr-adins afara e o vreme nesuferita, o lapovita care-l omoara. Ca, daca ar fi frumos, iesind de la slujba s-ar duce sa se plimbe pe soseaua manastirii pana la vremea mesei si dupa-masa; dar asa, e silit sa vie acasa. Casa friguroasa, lucrurile rau asezate.
Il supara silintele servitoarei de a le aseza pe placul lui; il necajeste pana si copilul. N-a fost asta-seara de o asprime ce nu si-o stia, cand i-a cerut iar sa-l duca la Coca-mica? Nu de dragul celor ce gaseste acolo, ci de dorinta de a fugi de el insusi a venit la club, iar acum se mira de ce a facut-o.
Ce-i pasa lui de opiniile politice ale domnului Dinca Micsuneanu, care (chiorul printre orbi) explica intr-un colt onorabililor Petrica Marinescu, Ionita B. Matei si Nicolae Posic ca “astea... taxiele, care asta... vin de se pun pe popor, fac, ma-ntelegi?... cum sa zic?... stai ca-ti spun acum”... Ori ce-i pasa daca completul tribunalului joaca ferber cu un baietas, fecior de bani-gata (pe socoteala astuia din urma)?...
Si ce-i mai pasa, iar, daca in celalt colt, vreo cativa alti stimabili se intreaba cu ingrijire ce catastrofa politica sau economica se pregateste, de vreme ce Nicu Racu s-a hotarat sa consume o cafea turceasca cu rom? Iata dar cu ce a schimbat, dintr-o nebunie, linistita lui fericire: cu o sindrofie de straini nepasatori. Ce poate avea el cu dansii in afara de treburile casieriei? Si fiindca nu-i mai place casa lui (ca nu-i mai place), trebuie sa inceapa iar traiul de caine harbar, ca in vremea de care-si aduce aminte cu groaza.
— Ei! lume noua.
E prefectul care, intrand, da cu ochii de casier.
— Ce mai faci? In sfarsit, te-ai hotarat sa ne faci onoarea... Ei! ce bine imi pare! Stii sa faci ceva?... Ce stii? Pantarola stii? Stie. Si asta ii aduce aminte vremea in care a invatat-o: sindrofiile fostei lui sotii. Prefectul interpeleaza pe alti tovarasi:
— Antonescule, faci o pantarola?
Antonescu asta astepta:
— Doctore Fana, faci o pantarola?
Si incep sa joace pantarola.
Dar gandul lui nu e acolo, ci la prietena pierduta. Si pierduta pentru cat? Pentru o luna, pentru un an? Nu, pentru totdeauna. Caci acum s-ar putea sa mai dea ochii cu dansa? Adica s-ar mai putea?... Se cere trefla, el joaca pica.
— Unde ti-e gandul, casierule? il intreaba intim prefectul.
Unde sa-i fie? Aici. Si ca sa dea si el o explicatie, spune ca nu e obisnuit cu aceste carti. In clipa aceea se gandea cat de aspru fusese cu copilul.
Partida urmeaza din ce in ce mai incordata pentru ceilalti. Numai el nu se poate tine de dansa.
Se cere cupa, el taie cu trefla.
— A! pardon, am cupa.
— Ei! zice prefectul, ce sa ne miram noi? Parca nu stim?
Ceilalti zambesc, fac haz. Casierul se apara:
— Ma doare capul foarte rau.
— Ei as! nu mai spune. Stim noi unde te gandesti. Parca noi traim sub pamant ca dumneata?
La sfarsitul partidei, casierul se foloseste de prilejul ca la masa completului tribunalului se iscase o cearta, in care se amesteca toata lumea, se da pe langa prefect:
— Va rog sa ma iertati. Ma doare grozav capul. Nu mai pot urma jocul.
Si iese.
Iata-l acum cu ce dusmanie loveste pietrele cu bastonul, inchipuindu-si ca ar lovi pe prefect pentru cuvintele lui. Si ceilalti faceau haz, ticalosii! Adica de ce ticalosi? Nicidecum? Ticalos e el, caruia nu-i mai ramane nici putinta de a face sa inceteze barfelile lumii, ca desigur toti or fi barfind. Si acum despartirea lor, care n-o sa intarzie de a fi aflata, o sa le fie o dovada mai mult... da, o dovada mai mult.
Tata-sau e dus la casierie, slujnica spala in cuhnie, si el sta singurel la fereastra, privind fulgii de zapada care se cern incetisor de sus. Nu mai pricepe nimic. De patru zile nu mai merge la Coca-mica. Dar de ce? Parca Coca-mica nu e buna? Ba e buna... Tata-sau e suparat mereu. Aseara l-a impins si a iesit trantind usa; pe urma noaptea tarziu era imbracat, cu palaria in cap; in genunchi langa pat ii saruta mana...Adica de ce s-a mutat de langa Coca-mica?... acolo era peste drum... se ducea numaidecat... dar aicea e departe... departe... parca el nu stie unde e?...
E asa de trist lucru seriozitatea unui copil!
Vrabiile care ciripesc langa geam nu-l mai distreaza ca de obicei. Cu coatele rezemate de pervazul ferestrei si cu capul in maini sta si-si face in creierasul lui socoteli de om mare, de cum ar merge la Coca- mica: drept, drept inainte pana la carciuma lui “Nitulae”; pe urma la stanga si pe urma iar drept si pe urma e un plop mare; ala e plopul de la Coca-mica. Dar Maria nu vrea sa-l duca... i-a spus tata sa nu-l duca, si paltonul e in dulap, si dulapul nu poate sa-l descuie.
Atunci, jumatate cu judecata, jumatate fara judecata, copilul iese binisor din casa si o porneste fara palton si fara palarie. Intai merge incet; apoi incepe sa alerge, parca l-ar goni cineva. Elena, care era la fereastra, cand il vede da un tipat si-i iese inainte speriata.
— Cum ai venit?
— Sin...gur, abia poate el raspunde gafaind.
Ea il ia in brate, il duce in casa ca in ziua dintai, vesela ca-l vede, ingrijata ca a venit numai asa.
“Doamne! de n-ar raci!” Si il imbraca in salul ei, il apropie de soba, pe cand el ii spune pe neintrebate toate cate le stie si din care Elena simte si intelege toata rusinea si cainta casierului.
Apoi, reincep amandoi lectia intrerupta de patru zile, parca nu s-ar fi intamplat nimic. Sunt plansete cand, inainte de cinci ceasuri, vrea sa-l trimita acasa. Dar e asa de intelept! Cand Elena ii spune ca, daca o iubeste, sa plece acasa, copilul isi curma deodata plansul, se lasa sa-l imbrace cu hainele aduse de slujnica si pleaca. Nu-l asteapta mustrari acasa; dimpotriva, tata-sau il cuprinde in brate, il saruta, il dezmiarda, privindu-l cercetator, parca ar vrea sa vaza pe dansul urmele mangaierilor Elenei, si-l intreaba iar; dar ce poate sa-i spuie copilul?
Un om mare, trimis acolo, nu i-ar fi putut aduce raspuns deslusit de ce gandeste Elena despre dansul...
Stiuta si stravechea comedie, care tine de cand lumea si cat lumea o sa tie... Au jucat-o mii si mii de neamuri inainte; si imparatii carmuitori de lumi in palaturi si robii nemernici in lanturi, si inteleptii, si nerozii, dar farmecul nu i l-au secat; a mai ramas catva si pentru bietul casier, care de cateva zile isi aduce singur copilul pana aproape de casa Cochii-mici. E dureroasa si ridicola tot intr-o vreme iubirea unui om in toata firea, care a alergat azi orasul intreg ca sa gaseasca vreo cateva micsunele degerate, pe care le trimite prin copil stapanei gandurilor lui...
Elena iese insasi, pentru a duce copilul acasa. Nu sunt inca nici cinci ceasuri... Casierul nu s-a intors, iar ulitele sunt pustii... afara e inserat, n-are cine s-o vada. Dar dupa ce a dus copilul pana la usa, cand se intoarce si vrea sa iasa din curte, se gaseste fata in fata cu un om, care a urmarit-o si acum o opreste:
— Ah! iarta-ma, iarta-ma!... Am fost un ticalos... un ticalos... Iarta-ma...
Ea se da inapoi spre usa...
Elena e intr-un jet, cu mana stanga peste ochi, cu mana dreapta in mainile casierului, care sta in spatele jetului aplecat intr-o atitudine de umilinta... si nu indrazneste sa-i sarute mana.
