de Alina-Veronica Verbinescu
A fost odata ca niciodata într-un castel de martipan, o fata cu parul de ciocolata, aripi de stele si ochii de jar.
Când dimineata-i zâmbea la fereastra, cu mâinile-i flori împletea curcubee, iar trecatorii privind într-o doara, îi îmbraca în culori de stele. Când o stea norocoasa se-aprinse sa creasca, zari în oglinda un print din poveste, si-un gând de magica bucurie trimise spre fruntea lui craiasca.
Printul deodata privi catre fata, de-acolo din zari îndepartate, dar ochii lui vazura doar cerul si steaua albastra-ntr-un copac înaltata. Doar inima-i tresari sub mantie, mai altfel poate decât altadata, când norii-o ascunsera cu dibacie.
Noapte lunga fuse si luna-l mângâie argintiu printre dafini. Fata ramase tot nevazuta în castelul de maripan si sterse oglinda cu-o foaie de nufar... când iar privi, trecuse un an. Si vazu iar printul calare pe-un cal, trecând valea-ndurarii si-un râu de margean.
Vântul cânta prin tinere ramuri si pana de vultur se sumeti, iar printul prinse-a cadea pe gânduri, când bucuria ei îl gasi. Printul deodata privi catre fata, de-acolo din zari îndepartate, dar ochii lui vazura doar valea si steaua albastra-ntr-un copac înaltata.
Si-atunci amintirea stelei albastre-l trezi ca mai an, asa, fara veste, si pleca-n lume dupa-o poveste cu un castel de martipan. Fata ramase tot nevazuta, zâmbind lunii rotunde de chihlimbar, caci printul venea dupa steaua albastra. Se zice c-a ajuns dupa un an...
