de Alina-Veronica Verbinescu
A fost odata ca niciodata, însira-te margarit pe-o ramura de primavara prea curata, o minunata Floare-de-lumina, crescuta dintr-o radacina de ape nascute din foc, cu petale aducatoare de noroc.
Pe fiecare petala se odihnea o zâna, îmi pare ca pe cea rosie sedea Zana de Vreme Buna, alta era ca o portocala si aici locuia Zana de Dus Copiii la scoala, mai apoi venea petala galbena ca o panseluta de vaza, unde gaseai lesne Zana Soarelui de Amiaza, venea petala verde ca frunza de artar purtand a Veseliei Zana de Clestar, apoi petala albastra ce cu dosebire gazduia Zâna Palatelor de Safire, lânga aceasta, alta indigo ca noaptea fara nici o stea, si aci dantuia Zana Mica Rea, în fine, ultima petala regala, violet, era casa Zanei cu Zambet Discret.
Si Floarea-de-luminǎ era fermecatǎ, cum de atingeai o petalǎ si se îndeplinea o dorintǎ îndatǎ! Multǎ lume auzise de ea, dar mai cǎ nimeni-nimerea nu stia cum sǎ dea de ea. Si se adunǎ Sfatul Înteleptilor cu Ochi Albastri din Tara Muntilor Mǎiastri într-o searǎ cu Luna Plinǎ si sorocirǎ cǎ Floarea-de-Luminǎ va sǎ fie stiutǎ doar atunci când lumea va fi asa urâtǎ la suflet, la privire si-n fire, si fǎrǎ culorile ei nu va mai fi fericire.
Si-o puserǎ bine, o acoperirǎ cu sare de cer, cu-al stelelor mister, si asa, asezatǎ în Carul Mare, fuse dusǎ în Tara Soarelui Rǎsare, iar Soarele, minunat de frumusetea ei, o prinse în cununa secretǎ cu luceferei, iar lumina florii între ei era asa de mare cǎ Soarele însusi se putea duce la culcare. Si nimeni-nimerea nu bǎnui nimic, cǎci Floarea-de-luminǎ se puse la pǎstrare în luminǎ.
Zilele treceau si iar treceau, iar vârtelnita cereascǎ nu avea hodinǎ, pânǎ când într-o dimineatǎ de vanilie zmeuratǎ, o cumǎtrǎ din tara Prǎjiturelelor de Ciocolatǎ începu sǎ strige tare, de se scuturau Muntii Mǎiastri, cǎ prǎjiturelele ei nu se mai aseazǎ în forma de fagure dulce ca mierea de primavarǎ înmiresmatǎ pentru cǎ nu mai e cu nici un chip sǎ reuseascǎ glazura magicǎ de ciocolatǎ; ca reteta s-a pierdut pe undeva sau a fost sterpelitǎ de careva urât la suflet, la privire si-n fire, si, vai, de va fi asa, va dispǎrea chiar tara…
Si, de bunǎ seamǎ, dacǎ nu vor mai fi prǎjituri de ciocolatǎ, copiii se vor întrista, nu vor mai dori sǎ meargǎ la scoalǎ, cǎci scoala va fi grea, în fine, oamenii nu vor mai fi dulci la vorbǎ si buni la suflet, iar veselia va pieri si lumea cât o fi de mare se va înnegri…de urǎ.
Si cum trecuse ceva timp, iar vestea era rea, se întruni Sfatul Înteleptilor cu Ochi Albastri din Tara Muntilor Mǎiastri într-o altǎ searǎ cu Luna Plinǎ, ca în a ei luminǎ sǎ dibuiascǎ unde s-a rǎtǎcit reteta cumetrei din Tara Prǎjiturelelor de Ciocolatǎ. Dar din nefericire, Norii Plumbuiti din Tara Ciudatǎ se pornirǎ nevestit si speriarǎ Luna Plinǎ care se fǎcu micǎ-micǎ în Grǎdina Spiridusilor cu Flori de Glicinǎ.
Eh, ce sǎ te mai te faci acum! Înteleptii isi mângâiarǎ bǎrbile adâncindu-se în taina gândurilor de cristal, scrutarǎ timpul cu iutimea privirii lor atotstiutoare si uitându-se unii cǎtre altii, asezati pe-o coadǎ de stea, se înteleserǎ fǎrǎ vorbe s-o trimitǎ pe ea, Fetita-cu-Rochita-Verde, s-o aducǎ! Da, da, ia nu vǎ mai mirati asa, sǎ aducǎ chiar Floarea-de-luminǎ, care cum vǎ spuneam, era crescuta dintr-o radacina de ape nascute din foc, cu petale aducatoare de noroc.
