Povestiri de la parinti
Prima poveste ne-a fost trimisa de catre o mama, care ne descrie felul in care sotul ei l-a ajutat pe fiul lor sa faca fata nelinistilor tipice "primei saptamani de scoala".
Era a doua zi de scoala si ma cazneam sa ii obisnuiesc pe copii sa se culce seara mai devreme. Toti se aratau cooperanti, in afara de Anthony, baietelul meu de 9 ani. Se tot smiorcaia si se certa cu mine si, orice i-as fi spus, nu voia sa se pregateasca de culcare. In cele din urma, i-am zis sotului meu: "Joe, ia sa incepi sa te ocupi de fiu-tau, fiindca eu una nu stiu ce sa-i mai fac!" Iata ce s-a intamplat in continuare:
Joe: Tony, vreau sa stau de vorba cu tine. Mami spune ca ii dai mult de furca. Ce se intampla? Am impresia ca te roade ceva.
Anthony: Am o gramada de griji!
Joe: Pai, ia sa le aud si eu. Pe toate. Hai la tine in camera, sa stam de vorba.
S-au dus impreuna in dormitorul lui Anthony. Joe iese de-acolo cam dupa 20 de minute, parand foarte multumit de isprava lui.
Eu: Ce s-a intamplat?
Joe: Nimic. L-am culcat pe ala mic.
Eu: Si cum ai reusit asta?
Joe: Am notat pe hartie grijile care il framanta.
Eu: Atata tot?
Joe: Si, pe urma, i le-am citit.
Eu: Si ce s-a intamplat atunci?
Joe: I-am spus ca il voi ajuta sa scape de griji, la sfarsitul saptamanii. Asa ca a varat lista sub perna, si-a pus pijamaua si s-a bagat in pat.
A doua zi dimineata, in timp ce schimbam asternutul de pe patul lui Anthony, lista a cazut pe jos. Iata ce scria:
Ce il framanta pe Anthony
1. Dezordinea din dulap si din camera. Nu are spatiu suficient sa se desfasoare.
2. Ii trebuie mai multe haine pentru scoala.
3. I se da mult de lucru la scoala si are maldare de carti de carat.
(Prea devreme pentru a incepe sa muncesti atat!)
4. Ii trebuie mai multi bani pentru gustarile de la scoala.
5. Bicicleta ii face figuri. Mereu ii sare lantul.
6. A scapat o moneda de 25 de centi sub masina de spalat. (Dupa ce ca si asa nu ai bani, sa mai vezi si ca dispar?)
7. Crede ca toate problemele banesti pot fi rezolvate daca tata ii da un cec de 100 de dolari.
Mi-a venit sa zambesc, dupa ce am citit. Ne inchipuim ca numai oamenii mari au griji "adevarate". Uitam prea usor ca si cei mici le pot avea. Si, exact ca noi, au nevoie de cineva care sa ii asculte si sa le ia grijile in serios.
Povestirea de mai jos arata cum o mama si-a ajutat fiica sa isi depaseasca retinerea de a completa formularele necesare inscrierii la colegiu.
Aproape toata lumea din ultimul an de studiu trimisese formularele de inscriere la liceu, in afara de fiica mea, Karen. A avut intotdeauna tendinta de a amana lucrurile pana in ultimul moment, insa de data asta mersese deja prea departe. Am incercat sa nu o pisez, preferand sa ii aduc aminte ce avea de facut ori de cate ori se ivea prilejul, dar n-am rezolvat nimic. Atunci, taica-sau s-a asezat langa ea si a incercat sa o faca sa se apuce de treaba. A avut multa rabdare. A enumerat o serie de chestiuni pe care, dupa opinia lui, conducerea oricarui colegiu ar dori sa le cunoasca despre ea, si chiar a ajutat-o sa redacteze un plan general. Karen a promis sa il dezvolte singura, la sfarsitul saptamanii, dar n-a facut-o.
Cum zilele treceau si mai ramanea doar putin timp, am inceput sa devin isterica si m-am trezit urland la ea. Am avertizat-o ca, daca nu isi trimite imediat formularele de inscriere, n-o sa mai poata intra la niciun colegiu respectabil. Tot nu am obtinut vreo reactie.
Apoi, intr-un moment de inspiratie " venita, desigur, din disperare " am zis: "Mai, sa fie! Stii ca e tare periculos, de fapt, sa completezi niste formulare de inscriere la colegiu?! Este normal ca oricine sa tinda sa amane cat mai mult posibil obligatia aceasta de a raspunde la o sumedenie de intrebari si de a incerca sa compuna un eseu, de care depinde enorm in ce colegiu va nimeri!"
"Daaa!!", a exclamat ea, din tot sufletul.
Iar eu i-am zis: "Ce bine ar fi sa se renunte complet la formularele de inscriere si fiecare colegiu sa angajeze niste specialisti cu perceptii extrasenzoriale, care sa isi dea seama automat ce mare noroc ar fi pentru ei sa te aiba la scoala lor! Te-ai trezi inotand in confirmari de intrare la colegiu!"
Karen a zambit cu gura pana la urechi si s-a dus la culcare. A doua zi dupa-amiaza, s-a apucat efectiv sa completeze formularele de inscriere. Iar la sfarsitul saptamanii, foile fusesera deja expediate prin posta!
Urmatoarea experienta a fost traita de o mama care a fost nevoita sa gaseasca modalitati de a se purta cu copilul ei, ce suferea de o boala grava, de mai mult timp.
In jurul varstei de 11 ani, fiul meu, TJ, purta deja stimulator cardiac si ochelari speciali, care sa ii tina ridicate pleoapele slabite. Acum, avea nevoie si de un aparat auditiv. Intorcandu-ma cu masina acasa, impreuna cu TJ, dupa ce fusesem cu el la cabinetul de O.R.L., baiatul m-a anuntat: "N-are niciun rost sa cumperi porcaria aia de aparat auditiv. N-am sa-l port la scoala nici in ruptul capului. Am sa-l arunc direct la gunoi. Ba nu, mai bine la toaleta!"
Eram la volan si am simtit ca mi se inmoaie picioarele, dar stiam ca e mai bine sa-mi tin gura decat sa spun ceva care sa inrautateasca si mai mult situatia. Fiul meu a intors capul spre mine si a zis: "N-ai auzit ce-am spus?"
I-am raspuns (slava Domnului): "Ba da, am auzit glasul unui baiat care uraste efectiv ideea de a purta aparat auditiv " si care socoteste ca nu exista ceva mai oribil decat asta!"
TJ a ramas tacut cateva clipe. Pe urma, a zis: "Bineee" Dar daca isi bate careva joc de mine la scoala, n-am sa-l mai port niciodata!"
Dupa o scurta pauza, m-am incumetat: "N-ar strica, poate, sa-i spui frizerului sa-ti lase parul un pic mai lung, in partile laterale.
"Daaa, hai sa-i spunem", a zis TJ.
Dupa ce mi-a trecut bubuitul din piept, am rostit o rugaciune de multumire pentru deprinderile pe care le capatasem.
Sursa:
Comunicarea eficienta cu copiii acasa si la scoala
de Adele Faber si
Elaine Mazlish
www.curteaveche.ro
.JPG)
