Prieteni buni

de Violeta Mihaes

Ochii padurii sclipesc in noapte ca mii de stele cazute pe pamant, amenintand fara sa stie pe cei fricosi sau pe cei plapanzi. Haiduc nu era unul dintre acestia. Cutreiera padurea fara teama si-i cunostea toate ascunzisurile, infrunta toate pericolele alaturi de stapanul sau. Odata l-a salvat dintr-o mare primejdie, iar acesta i-a ramas indatorat, lasandu-l sa hoinareasca oricand ii venea dor de libertate.

In hoinarelile sale a cunoscut multe vietati ale padurii si le-a devenit prieten. Astfel a ajuns ursul mare profesor la scoala de sub nuc, iar caprioarele puteau veni oricand in ograda sa se adaposteasca si sa caute hrana in iernile aspre. Iepurasilor nu le era teama, caci il stiau prietenos si fara gand rau pe cainele ce strabatea padurea in lung si-n lat, incercand sa-i ocroteasca pe cei neajutorati.

Padurea parca nu mai avea surprize pentru Haiduc. In acea dupa amiaza plecase cu gand sa caute umbra si un pic de odihna. Toata noaptea a stat de paza la gradina de zarzavaturi, alungandu-i pe mistretii cei lacomi. Pesemne ca acestia servisera cina si doreau desertul cu garnitura de salata frageda din gradina padurarului, ori poate cu morcovi dulci si rosii abia parguite. Cine stie? Important e ca viteazul nostru nu i-a lasat si i-a alungat cu latratul sau puternic. Padurarul a tras si cateva focuri ranind, se pare, pe unul dintre ei.

- Tomtorel, unde esti? auzise cainele strigatul unei mame ce-si chema puiul.

Apoi tacere. I s-a parut ca aude un planset de copil, dar acesta a incetat curand. S-a gandit atunci ca mama isi gasise puiul si a plecat spre lanul de porumb. De multe ori, mistretii atacau in doua locuri, ca o armata bine organizata si cainele se grabea sa ajunga acolo. In noaptea aceea insa, linistea s-a lasat grea peste padure ca o patura prea calduroasa, inabusind toate zgomotele, incremenind suflarea cu aripa sa fierbinte. De pe cer s-a desprins o stea ce a luminat staruitor zarea si apoi s-a stins ca o lumanare, palpaind usor, imprastiind scantei peste varfurile intunecate ale arborilor neclintiti.

- Un suflet care nu vrea sa plece la Dumnezeu, a soptit milos Haiduc, facandu-si cruce si rugandu-se pentru cel ce murise.

Acum se odihnea la umbra, langa izvor, lasand in urma intamplarile de peste noapte care-i pareau doar vise ciudate. Si visele sunt vise. Plansetul puiului ii mai staruia in amintire, dar incerca sa-l uite si nu intelegea de ce nu poate. Voia sa doarma dus, visand la un os urias de dinozaur, pe care sa-l roada vreo doua luni si tot sa nu se sfarseasca. Adormi de-a binelea. Copacii erau acum oase uriase de dinozaur, iar el trecea cu coada fluturand, urmat de haita din sat, ca un adevarat conducator si stapan al comorii de pe deal. Un roi imens de albine s-a abatut asupra lor, cainii s-au ascuns pe unde au apucat, iar el, ca un adevarat viteaz, a ramas sa le infrunte. Stia ca nu va pati nimic. Nu era prima data cand traia acest vis, si de fiecare data le alunga cu un latrat puternic. De data aceasta nu a mai fost asa. A simtit o usturime puternica si botul i-a luat foc. "M-au ciuruit! Un fleac!", mormai inca adormit dulaul, asteptand ca durerea sa se potoleasca.

- Haiduc, trezeste-te!

Cainele sari pe cele patru picioare, gata de atac, hotarat sa infrunte primejdia. Cand colo, ce sa vezi? Un ghemotoc de blanita cu urechile ciulite, il tragea vartos de mustatile groase.

- Ce mai vrei, Pufosule? Nu te-am plimbat ieri pe spinare prin toata padurea? Astazi chiar nu pot, sunt tare obosit si vreau doar un pic de liniste.In ograda nu ma pot odihni din cauza guralivelor alora, stii tu care!

- Iarta-ma ca te trezesc asa, dar avem o problema ce nu suporta amanare. Un pui de mistret s-a pierdut de mama lui. Il cheama Tomtorel si e foarte simpatic, dar plange fara oprire si nu putem face nimic, ii raspunse poznasul, tremurandu-si codita hazlie, numai buna de pudrat nasurile domnisoarelor cochete.

- Sa mergem atunci degraba! spuse inimosul dulau, intelegand acum de ce nu putuse uita plansul din noaptea ce abia trecuse.

In mijlocul padurii se afla un ochi de apa nu prea adanc, care nu seca niciodata. Aici isi potoleau setea vietatile padurii in verile secetoase si tot aici traia o broasca testoasa batrana si inteleapta, de care ascultau toti locuitorii codrului nostru. Balta se numea Balta testoasei si nu-si mai amintea nimeni de cand, nici macar testoasa care avea, dupa cum spunea ea, vreo mie de ani. Pe malul baltii se adunasera toate animalele, impreuna cu puiul de mistret care nu contenea cu plansul. Trezita din gandurile sale intelepte, batrana testoasa veni si ea pe mal ca sa vada ce se intampla.

Atunci sosi si Haiduc, purtand in spinare pe Pufos care s-a plans ca-l cam dor picioarele de cat l-a cautat prin padure.

- Ce-i cu voi aici? ii intreba batrana nedumerita.

Se facu tacere. Nici puiul nu mai indraznea sa planga. Auzise el de la maica-sa de inteleapta din balta, dar de vazut n-o vazuse niciodata. Ursul, si el cu multi ani ascunsi sub cojocul prafuit, indrazni sa raspunda respectuos:

- Puiul acesta de mistret a ramas in urma turmei ce-a parasit asta noapte locurile noastre, care de acum vor fi mai linistite. Dupa cum spune, a ramas langa mama lui, ranita de pusca padurarului.

- Si unde ti-e mama, puiule? il intreaba testoasa.

- A plecat sa moara in cimitirul animalelor, la rapele cele mari. M-a rugat sa plec cu ceilalti, dar n-am putut s-o las singura. Am vrut s-o urmez in cimitir, sa mor langa ea, dar am adormit si cand m-am trezit plecase, iar drumul pana acolo nu-l stiu. Aratati-mi drumul, va rog!

Induiosat de cuvintele porcusorului, dulaul ii spuse testoasei:

- Inteleapto, daca imi dai voie, as putea eu gasi o casa pentru puiul acesta ratacit.

- Crezi ca padurarul o sa-l primeasca si pe acesta in ograda lui? Nu i-ai dus destui orfani la poarta?

- Stapanul meu e un stapan bun si stie ca acesti pui de mistret nu au nicio vina. Parintii lor sunt cei care prada si pe ei ii alunga padurarul. Pe cei mici ii creste cu dragoste, iar eu ii invat sa fie pasnici si sa nu se apuce de rele cand vor creste mari si vor lua calea padurii.

Testoasa cumpani pret de doua triluri de ciocarlie, apoi hotari:

- Cainele are dreptate. O sa pleci cu el la casa padurarului. Acolo vei gasi adapost si hrana si vei afla ca nu toti oamenii va sunt dusmani. Du-te cu Dumnezeu, micutule, si sa ma cauti la nevoie!

- Va multumesc, bunico! reusi sa rosteasca infricosat puiul.

Toata adunarea izbucni intr-un hohot de ras. Nimeni nu mai indraznise sa-i spuna asa testoasei.

- Du-te cu bine, dragul meu! raspunse aceasta, nepasatoare la veselia celorlalti, care amutira pe data si plecara capetele vinovati. Se afunda apoi in undele verzui, in culcusul sau umed, frematator de atata viata ascunsa de oglinda nepatrunsa a apei.

Haiduc pleca impreuna cu puiul de mistret, simtindu-se vinovat de moartea mamei acestuia. Ii parea rau ca isi trezise stapanul. Daca nu l-ar fi anuntat, puiul ar fi avut si acum mama. Tomtorel parca uitase durerea si alerga cu coada ca un carcel in urma dulaului cu ochii blanzi, pe care il vedea acum ca pe un bun prieten si singurul care-i mai ramasese.

Drumul pana acasa i s-a parut cainelui mai lung ca niciodata. Trebuia sa le povesteasca celorlalti intamplarea si nu prea ar fi vrut. Nadajduia ca poteca nu se va mai sfarsi, iar ei doi vor calatori ratacind drumul, se vor opri si se vor odihni din cand in cand, pana ce puiul va creste si-l va parasi, iar el se va intoarce la ai lui batran si ostenit.

Dar pasii nu puteau uita drumul batut de atatea ori, asa ca spre inserat au ajuns. Ograda i-a primit cu obisnuita-i agitatie, cu gagaituri si macaituri vesele si surprinse.

- Cine-i porcusorul acesta simpatic? intreba o gasca foarte curioasa. Unde l-ai gasit?

- Unde sa-l gasesc? Cred ca l-am cumparat de la targ! raspunse morocanos dulaul, care nu prea avea chef de vorba.

- Lasa-l, soro, e obosit ! L-a adus din padure, de unde putea sa-l aduca? raspunse o rata mai isteata. Ti-e foame, puiule?

- Ihi! reusi sa ingaime porcusorul, speriat de atata lume adunata in jurul sau.

- Hai sa te duc langa ceilalti care deja iau masa!

Tomtorel porni iute in urma ratei ce se legana atat de caraghios, ca-i venea sa rada cu pofta, dar se temea ca o sa ramana fara masa promisa. Toate vietatile il priveau curioase si erau incredintate ca se intamplase ceva destul de rau daca Haiduc il luase cu el, dar asteptau sa afle povestea din gura dulaului, atunci cand acesta va binevoi sa le-o spuna. Ajunsera in usa grajdiului si-i vazu pe ceilalti sugand de zor laptele Murgai. Se oprira o clipa si-l privira uimiti, dar apoi isi continuara cina nestingheriti.

- Nu mai e lapte! striga unul dintre ei, temandu-se ca ramane flamand.

Abia atunci il zari Murga. Il privi cu duiosie, cu gandul la fiul ei pierdut si-l chema cu glas bland:

- Vino, puiule, e lapte pentru toti! Cum te cheama?

- Tomtorel, doamna, si n-am mai mancat de-o zi, spuse acesta cu glas plangacios.

- Hai, faceti loc! Lasati-l si pe el, e flamand, saracul! Dar unde e mama ta?

- Mama mea a murit!

Ceilalti porcusori incremenira. Aceasta era si povestea lor, o poveste pe care n-o puteau uita, toti erau orfani care au gasit adapost si dragoste in ograda padurarului.

- De-acum o sa fie bine, Tomtorel, ai sa vezi ca o sa fim buni prieteni! il alina un porcusor cu o pata neagra la ochiul stang.

Ugerul greu al baltatei l-a primit cald. Orfanul nostru a mancat pe saturate, apoi a adormit langa prietenii sai, cuibarit in paie si visand la padurea ce-o va cutreiera candva, atunci cand va creste mare.

In acea noapte, cainele nu a mai plecat de acasa. A ramas in usa grajdiului sa-si vegheze noul prieten. Luna lumina ocrotitor intreaga ograda, aducand vise linistite sufletelor mici si mari, obosite dupa o zi plina de peripetii si pozne, anuntand o noapte linistita. Haiduc stia asta. Luna era si ea prietena lui, si de multe ori stateau de vorba toata noaptea, povestindu-si vrute si nevrute, ca doua cunostinte vechi. Acum era prea obosit pentru conversatie. Prietena lui l-a inteles si l-a lasat sa doarma, alungand cu lumina ei toate gandurile rele din inima fiarelor flamande ce asteptau in adancurile padurii, aducandu-le si lor un somn greu, fara vise.

In noaptea vrajita, ea a tesut un brau de lumina stralucitoare pe care sa coboare ingerii si sa-i ocroteasa pe cei din ograda padurarului, plina doar de prieteni buni.