Zana apelor

Pe vremile pe cand era iobagia cea grea, traia un om sarac intr-o coliba din padurea domneasca, caci era pazitor la padurea aceea.

Odata a mers domnul la padure si, parandu-i-se ca padurarul ar fi dat cuiva lemne fara slobozenie domneasca, atata l-a batut, pana ce l-a lasat mort. Muierea padurarului, cu un copil ca de 3-4 ani, plangea si se ruga la domnul sa nu mai bata pe bietul om, ca nici vreascuri n-a dat cuiva fara porunca domneasca, necum lemne.

Dar domnul nu vru sa creada, ci, dupa ce omori pe padurar, se puse si batu si pe muierea lui, pana ce ramase si ea moarta jos. Pre copil il scoase apoi din padure si ii zise: “Cara-te de aici, mergi in lume si te tine cum poti, iar dupa ce vei creste mare, sa vii la mine sa slujesti in locul tatane-tau!”

Si s-a dus bietul Alesandru, ca asa-i era numele, s-a dus cersind din casa-n casa, din sat in sat, pana a nimerit langa Dunare la un pescar. Pescarul acela nu era Dumnezeu stie ce om bogat, traia numai din pescuit, dar, deoarece n-avea copii, lua pe Alesandru copil de suflet.

La coliba pescarului a trait copilul pana ce-a crescut mare si-a invatat, si el, mestesugul pescaritului. Pescarul era acum batran si nu mai putea pescui, dar Alesandru, ca om harnic si baiat de omenie, castiga atata ca sa poata trai el, batranul si baba mosneagului linistiti! Da Dumnezeu insa ca moare pescarul si moare si baba lui, si ramane Alesandru numai singur. Acum pescuia el numai pe seama lui. Dar gandeai ca e facatura, de cand murise pescarul cel batran mai ca nu mai erau pesti in Dunare; umbla bietul copil ziua deplina alta data, si nu-i prindea mreaja nici un peste.

Odata, necajit cum era, si dara si flamand, arunca mreaja in Dunare si nu mai merge la ea pana a doua zi la ameaza. Atunci se duce si trage mreaja. Nu era in ea nimic alta decat o mreana, e drept ca foarte frumoasa. Noa, o ia el in mana si o duce la coliba sa o beleasca si sa o friga pe carbuni, ca era mai lesinat de foame, saracul!

Dar cand da sa o spintece, mreana ii scapa din mana si, cum cade jos, cum se face o draguta de fata ca rupta din soare si imbracata colea ca o zana: cu ie alba ca laptele, impanata cu flori galbene, rosii si vinete de matase, cu catrinta ca fetele noastre, cu pieptarut mandru, tot pene, si cu parul slobozit pe spate.

- Nu ma spinteca, Alesandre, zise ea, ca eu sunt randuita de Dumnezeu sa-ti fiu sotie!

- Dupa ce vad ca esti om ca si mine, cum sa te spintec?! zise Alesandru, dar eu gandeam ca tu esti mreana!

- Eu sunt Zana Apelor, zise fata, si la porunca lui Dumnezeu am intrat in mreaja ta si, pentru binele tau si al altor oameni, trebuie sa-ti fiu muiere!

- Multam, Doamne, zise iara Alesandru, de cand vad ca esti fata-mi trecu foamea si necazul!

- Noa, hai Alesandre, acuma acasa la tine, acolo unde te-ai nascut tu

- Hei, draga mea! Acolo nu-i de-a merge, poate ca nici n-as nimeri, ca eram mic cand am venit de-acolo, dar chiar sa nimeresc, n-as merge bucuros, ca domnul la care a slujit tata e atat de pogan, de-a omorat si pe tata, si pe mama numai ca ce i se paru ca ar fi instrainat lemne din padurea lui!

- Nu face nimic, Alesandre, hai sa mergem, ca va fi cum va randui Dumnezeu!

Si s-au dus amandoi in padurea aceea si-au dat de-o coliba parasita; era coliba in care se nascuse Alesandru. Muierea facu iute ceva de cina, adica fripse niste bureti ce aflase prin padure, cinara si dupa ce zisera rugaciunile s-au culcat si-au dormit.
S-au culcat, se-ntelege, pe vatra goala, caci n-aveau alte haine decat hainutele de pe ei. Dar ce sa vezi, dimineata, cand se pomenira din somn, se trezesc in niste curti mai pompoase decat curtile domnesti si pline de toate cele trebuincioase pentru trai, si de post, si de frupt, si curtile erau tot acolo in padure, in locul colibei. Multumira lui Dumnezeu si se pusera a cauta una-alta prin curti, si,dupa ce dadura de ale traiului, se pusera la pranz.

Birisii domnului in toata ziua veneau cate cu zece care in padurea aceea, dupa lemne, si fiind aproape de sat, ajungeau inca de cu vreme acasa.

In ziua aceea iara venira ei si, trecand prin poiana unde stiau ei coliba, raman inmarmuriti de frumusetea curtilor care s-au facut numai de ieri pana azi. Si se tot inholbara birisii pe de toate laturile pe langa cele curti pana era tarziu dupa-amiaza, atunci isi aduc abia aminte ce domn au si-si incarcara iute carele, si dau bici la boi sa ajunga curand acasa.

Dar totusi ajung tarziu acasa, colo pe la cina cea buna. Domnul ii astepta cu o bata de corn in poarta si pe care cum trecea mi-l masura peste spate, de gandeai ca da in sac. Cand ajunse birisul cel din urma la poarta, zise:

- Domnule, nu ne bate in zadar, ca noi nu suntem de vina ca am intarziat asa tare, ca uite, in padure, colo unde era numai ieri, nu mai demult, coliba ceea parasita a padurarului azi aflaram niste curti mai minunate ca a Mariei tale, si noi ne tot inholbaram si ne minunara m de ele, pana ce uitaram nu numai porunca Mariei tale, dar si mancarea, blestemati sa fim de am mancat azi ceva!

- Asa? zise domnul, mai potolindu-si mainia, noa bine-i; maine dimineata sa mergi sa chemi pe miselul acela care a cutezat a-si face in padurea mea casa fara stirea mea, sa-l chemi la mine; ai priceput?

- Priceput, domnule! Si se duse birisul a doua zi la curtile din padure si spuse omului din ele ca e poftit in sat, la curtea boiereasca.

- Ce sa fac acum, muiere? zise Alesandru catre muierea sa.

- Ce sa faci? Iaca-i merge, ca stiu ca nu te-a manca Maria sa, domnul!

Si s-a dus Alesandru la domnie in sat.

- Buna dimineata, domnule!

- Sa fii sanatos. Ce cauti aici? La ce-ai venit?

- Am venit, domnule, ca un biris d-a Mariei voastre a zis ca mi-ati poruncit sa viu!

- Bine-i! Adica tu esti miselul care si-a facut casa in padurea mea? Cum ai cutezat sa faci un lucru ca acela?

- D-apoi ca dumneata mi-ai poruncit, stii, cand ai omorat pe tata si pe mama, cand ai zis sa merg unde m-or duce ochii, iar dupa ce voi creste, sa vin in slujba dumitale, in locul tatei; si eu iata m-am tinut de cuvant; in coliba unde m-am nascut, acolo m-am asezat alaltaieri cu muierea mea; dar daca Dumnezeu a voit ca peste noapte sa se faca din ea o casa buna, domneasca, eu nu sunt de vina!

- Sa mergi si pana dimineata toata padurea din jos de casa ta sa fie taiata, trupinele scoase, locul arat, semanat cu malai marunt, care pe dimineata sa fie copt, si mie sa-mi aduci de acolo faina de malai marunt, ca sa-mi faca din ea mamaliga de pranz! Inteles-ai?

- Dar cum se poate una ca asta, domnule?

- Taci si mergi, iar daca dimineata nu vii dupa cum ti-am poruncit, nu-ti mai sta capul unde-ti sta acuma, ca ti-a sta unde-ti stau picioarele!

Se porneste Alesandru suparat acasa; muierea-l astepta in portita.

- Noa, dar de ce te-a chemat?

- Oh, Doamne! Acesta vrea sa ne omoare si pe noi, cum a omorat pe tata si pe mama!

- Cum asa?

- Iata, draga mea, mi-a poruncit ca pana dimineata toata padurea cata-i din jos de casa noastra sa o tai, sa scot trupinele, sa o ar si seaman cu malai marunt, iar acela pana dimineata sa fie crescut si copt, si eu sa-i duc din el faina de mamaliga, sa pranzeasca maine din ea!

- Nu-i nimica, scumpul meu sot, lasa ca va fi cum va randui Dumnezeu; nu fi tu ingandurat pentru aceea!

Daca veni seara, cinara ei, se rugara lui Dumnezeu si se culcara.

Iar dimineata scula muierea pe Alesandru si-i zise:

- Vezi de du faina la domnul de mamaliga pentru pranz! Si se scula Alesandru: adica cat vedeai cu ochii pe coasta la vale din jos de casele lui, unde fusese ieri padurea cea uriasa, acum era numai o holda de malai marunt, frumoasa si coapta; iar intr-o desaga-i pusese muierea graunte, si in alta, - faina de malai marunt. Se minuna Alesandru, multumi lui Dumnezeu si merse la domnie in sat.

- Buna dimineata, domnule!

- Sa traiesti, Alesandre! Noa, da adus-ai faina de malai marunt?

- Adus, domnule, am adus o desaga de faina si una de graunte!

- Si cum e holda unde a fost padurea?

- Frumoasa, domnule, a dat Dumnezeu de s-a facut chiar dupa porunca dumitale!

- Bine, Alesandre, e bine. Acum pana dimineata sa lazuiesti toata padurea aci din sus de casa ta, sa lucri pamantul si sa prasesti via, iar pe dimineata sa-mi aduci struguri copti din ea!

- Daca, domnule, una ca asta nu se poate face intr-o noapte; numai de lazuit n-as gata-o intr-un an de n-as avea barem o suta de lucratori langa mine; apoi via, stii dumneata, de-abia in trei-patru ani o poti aduce sa rodeasca!

- Cara-te, miselule, ii zice domnul, si de nu faci pana dimineata toate dupa cum ti-am poruncit, te sting de pe fata pamantului!

Iara merge Alesandru suparat acasa si spune muierii porunca cea noua ce o a capatat de la domnul pamantesc.

- Nu te supara nimic, Alesandre, ca va fi ce va randui Dumnezeu, ii zise muierea.

Adica cand se scoala a doua zi, in locul padurii cei din sus de casa era o draguta de vie de sa mai ai doi ochi sa te uiti la ea; toata in rand, toata cu struguri copti, numai de cules si mari ca purceii. Alesandru iar multumi lui Dumnezeu si culese o corfita de o duse boierului.

- Noa vezi ca ai putut face? Numai esti caine la mate, vrei sa te tragi de la munca! zise boierul, cand il vazu intrand cu strugurii.

- A facut Dumnezeu sfantul cu puterea lui cea mare, dar stiu ca eu nu, un om pacatos, raspunse Alesandru.

Dar domnul ii grai:

- Ce-mi pasa mie cu cine ai lucrat si cu cine nu, destul atata ca mi-ai implinit porunca. Acum sa mergi in grajd sa duci cele doua bivolite la taur, iar pe maine dimineata sa fie fatate, cu vitei sub ele, sa le mulgi si sa-mi aduci apoi lapte pentru cafa de la ele; pricepi?

- Pricep, domnule, dar una ca asta nu se poate, ca doara stii dumneata ca bivolitele poarta un an de zile!

- Taci din gura, nemernicule, zise domnul, si te cara, ca n-am vreme de pierdut cu tine; de nu vii pe dimineata cu ele fatate, stii ce te asteapta!

Si se duse Alesandru suparat acasa, manand bivolitele dindarat. Muierea ii iesise inainte:

- Da ce-i, Alesandre, doara pe noi ne-a cinstit domnul cu bivolitele acestea?

- Oh, Doamne, tu muiere! boierul acesta tot ne pune capul

- Da cum asa? Ce esti iara suparat?

- Da cum sa nu fiu; asculta tu: sa duc eu aceste bivolite sterpe la taur, dar pana dimineata ele sa si fete, si sa-i duc de la ele lapte pentru cafa. Una ca asta nu se poate!

- Nu zice asa, dragul meu, ca va fi asa cum va randui Dumnezeu. Hai de pranzeste si te odihneste oleaca, apoi le-i duce la taur, si mai departe lasam toate in voia lui Dumnezeu sfantul!

A pranzit Alesandru, apoi si-a pus merindele in traista si a manat bivolitele chiar la al treilea sat, la taur, ca mai aproape nu era, si de abia a ajuns indarat colo pe la cina cea buna. Apoi a cinat ceva si, obosit cum era, a dormit ca mort pana in zori de zi. Atunci l-a trezit muierea:

- Scoala, Alesandre, mergi de du bivolitele la curte, ca s-a scula domnul si-i trebuie lapte de cafa!

Se scula Alesandru si merse in grajd, adica bivolitele fatasera si aveau doi pui mandri sub ele, negri ca doi pui de drac, si ugerele lor pline de lapte. Multumi el lui Dumnezeu si le mana in sat la curtea boiereasca. Domnul era in tarnat (galerie) cu pipa cea lunga.

- Vii, Alesandre?

- Sunt aici, domnule!

- Noa, vezi ca nu prea grea porunca ti-am fost dat; stiam eu ca de frica implinesti bucuros poruncile mele; acum numai o porunca-ti mai dau, daca-i implini-o si asta, apoi te las in pace, iar de nu, iti sucesc grumazul ca la un pui de gaina!
- Ce sa mai fac iara, domnule?

- Sa-mi aduci pe Dumnezeu la pranz, auzi? la pranz sa mi-l aduci! Acum nu mai sta pe ganduri, ci te cara si sa nu-ti mai aud de nume pana nu mi-l aduci!

- Da cum sa pot eu, un biet om pacatos, sa si gandesc una ca aceea?

- Taci si te du!

Se lua Alesandru mai suparat ca totdeauna si merse catre casa. Muierea chiar ii facuse un dragut de copil de nici de imparat nu poate fi mai altfel. Cum il vazu ingandurat, il intreba:

- Iar esti suparat, Alesandre?

- Dar cum sa nu fiu? Asculta tu aici, pe cand gandeam ca si-o fi stamparat gandurile celea peste fire de poftalnice, pe cand multumeam lui Dumnezeu ca mi-a ajutat de-am implinit toate poruncile boierului, el iese cu alta porunca, si mai pagana!

- Cu ce porunca?

- Oh, Doamne, muiere, draga mea! Ma tem sa si gandesc la porunca cea nebuna a paganului acestui de domn; zice ca sa-i aduc lui pe Dumnezeu, la pranz, la el, la un pagan ca el!

- E drept ca-i lucru mare, Alesandre, dar nu te intrista din seama afara; Dumnezeu va direge lucrurile ca un stapan bun. Tu vezi de mananca ceva, ia-ti merinde si te pune la cale, te tot du pana-i da undeva de Dumnezeu, si-i spune porunca ce-o ai de la boier;

Domnul cerului este mult mai milostiv decat domnii acesti pamantesti!

Asa si facu Alesandru; manca ceva ce manca, isi lua merinde si bata in mana, si hai la cale. Si s-a tot dus, s-a tot dus, pana a dat de-o apa mare. Ar fi trecut bucuros dincolo, dar nu era nici pod, nici luntre, iar de-a inotul nu se incumeta sa o treaca, fiind apa foarte lata. Deci sta pe ganduri: ce sa faca?

Atunci apa-l intreba:

- Ce stai aci, omule?

- Stau, raspunse el, ca as trece dincolo si nu-i aci nici pod, nici luntre, si de-a-notul mi-e frica sa intru!

- Si unde mergi tu, omule?

- Eu as merge pana as da de Dumnezeu sfantul, ca am un lucru mare sa-i spun!

- Asa? Atunci te trec eu, dar sa intrebi pe Dumnezeu: de ce in mine nu este nici peste, nici broasca, nici o jivina?

- Ca-l voi intreba!

Atunci apa se desface in doua, si merge Alesandru ca pe-o carare de prin cucuruz prin mijlocul apei.

Ajungand de cealalta parte, tot merge el pana da de un camp mare cu iarba pana in brau; acolo era o ciurda de boi mari, dar slabi, numai cu pielea pe oase; se leganau de slabi! Se minuna mult Alesandru de asta vedenie: cum de boii aceia mari, in asa buna si multa pasune, si numai nu cad de pe picioare de slabi?

Dar merse el mai departe pana nimeri intr-un camp nisipos, numai ici-colea cate o buruiana, si acolo vazu o ciurda de boi mici, dar frumosi si grasi de gandeai ca amu-amu plesnesc de grasi. De asta vedenie se minuna Alesandru si mai tare, dar merse mai departe pana ajunse intr-o padure mare, acolo poame multe si granete, si prin copaci niste pasari mari tipau cat le lua gura: “Vai de noi si de noi, ca rau vedem, rau am vazut, si mai rau vom vedea!” Ele adica tipoteau de foame!

Mergand Alesandru mai departe, ajunse intr-un tufis, numai icicolea cate o aluna, acolo mii de pasarele ciripeau si cantau: “Bine ne-a fost, bine ni-e, si mai bine vom ajunge, ca suntem tot satule!”

Minunandu-se Alesandru si de aceste vedenii, merge mai departe pana ajunge la curtile lui Dumnezeu sfantul. Cu multa sfiala intra inauntru si dete binete ca un om de omenie.

Dumnezeu sfantul il primeste cu buna vointa si cu vorbe blande ca un parinte adevarat, apoi il intreaba ca dupa ce umbla el atata lume?

- O, Doamne, mi-i si groaza sa-ti spun!

- Spune, fatul meu, ca de mine tot nu poate nimeni ascunde nici un cuget.

- Apoi sa-ti spun, Doamne: m-a trimis domnul pe a carui loc mie casa sa vin sa te poftesc la el la pranz!

- Bine, fatul meu, dupa ce-i ajunge acasa, sa-i spui ca atunci voi merge, cand va face si el cate ai facut tu!

- D-apoi oare nu m-a omori, Doamne?

- Nu te teme; dar sa-mi spui ce-ai vazut in calea ta de acasa pana aici?

- Am vazut multe, Doamne: mai intai am ajuns la o apa mare, fara luntre, fara pod, si nu stiam cum sa trec, dar apa, dupa ce i-am spus unde mi-e calea, mi-a facut loc de am trecut ca pe uscat; m-a rugat insa sa te intreb de ce in ea nu sunt nici pesti, nici broaste, si nici o jivina?

- Ti-voi spune, fatul meu, dar tu sa nu-i spui pana te-a trece dincolo; acolo de aceea nu sunt nici pesti, nici broaste si nici alte jivine, ca inca nici un om nu s-a inecat in ea. Dar apoi ce-ai mai vazut?

- Am vazut, Doamne, un camp mare cu iarba ca matasa si de mare pana in brau; in ea pastea o ciurda de boi mari, dar se leganau pe picioare de slabi, si mult m-am mirat cum e aceea de-s asa slabi in pasunea aceea buna!

- Aceia, fatul meu, sunt boierii cei bogati care fac cateodata pomene si ospete, dar numai ei pe ei se omenesc si se ospateaza, iar dupa ce li se imprastie oaspetii, le pare rau de cheltuiala ce-au facut; dar dupa aceea ce-ai mai vazut?

- Am vazut, Doamne, un camp nisipos, tot nisip si pietris, numai ici-colea cate o buruiana si acolea era o ciurda de boi mici, dar grasi si frumosi de nu ma mai puteam departa de ei!

- Noa, vezi, fatul meu, aceia sunt oamenii cei saraci, bietii iobagi, care n-au alta decat numai ce vor sa le lase domnii lor cei procleti, dar ei, cand fac vreo pomana ori vreun ospat, aduna la masa lor pe toti lipsitii si saracii si aceea la mine este bine primita, de aceea, dupa ce vin pe asta lume se desfateaza; dar dupa aceea, adu-ti aminte, ce-ai mai vazut?

- Venind mai incoace, Doamne, am vazut o multime de pomi mari cu poame frumoase si printre ei tot soiul de semanaturi, dar in pomi erau niscari pasari urate si zburlite, si tipau cat le lua gura: “Rau am vazut, rau vedem, si inca si mai rau vom vedea, ca murim de foame!”

- Noa, fatul meu, aceia sunt zgarcitii, care au tot ce le trebuie, dar nu numai ca nu dau lipsitilor ceva de pomana, dar nici ei nu mananca sa sa sature, si trag si plata lucratorilor; pe asta lume de foame o sa se vaiete! Mai vazut-ai ceva in calatoria ta?

- Mai, Doamne, am vazut un tufis, si in el numai unde si unde cate o aluna, dar acolo erau mii de pasarele ciripind si cantand: “Bine am vazut, bine vedem si bine vom vedea, ca nimic nu ne lipseste!”

- Vezi, fatul meu, acele pasari sunteti voi, muncitorii, care munciti de dimineata pana seara, de multe ori chiar flamanzi si insetati, numai ca sa puteti tine dim munca voastra pe cate venituri toate, si totusi multumiti lui Dumnezeu si pentru atata; placuta este inaintea mea purtarea voastra!

- Acum mergi, fatul meu, acasa, ca te asteapta muierea si copilul!

Si pleca Alesandru catre casa multumind lui Dumnezeu. Cand ajunse la apa cea mare, il intreba apa:

- Noa, da spusu-ti-a Dumnezeu pricina pentru care n-am eu nici pesti, nici broaste?

- Spus!

- Ei, cum a zis, care-i pricina?

- Trece-ma, ca apoi iti spun!

Si l-a trecut apa iarasi de acea parte, adica s-a facut in laturi pana a trecut de aceastalalta parte, cu toate ca din colo in coace pe nimeni nu mai trecuse, ca nimeni nu ceruse sa-l treaca. Dupa ce-a fost de aceastalalta parte, apoi spuse Alesandru:

- In tine, asa mi-a spus Dumnezeu, ca de aceea nu sunt nici pesti, nici broaste, si nici un fel de jivina, ca inca n-ai inecat nici un om.

Atunci se infoaie apa de trecu peste tarmuri si era cat pe aci sa inece pe Alesandru. Dar el fugi si-i zise:

- Dar nu ti-e rusine, chiar pe mine vrei sa ma ineci, unde ti-am spus ce-a zis Dumnezeu sfantul?

Apa atunci s-a rusinat si s-a tras in matca ei zicand:

- Cum n-am stiut mai degraba, ca nu scapai tu din undele mele!

Acum Alesandru merse ata la boier acasa si ajunse chiar pe inserate.

- Noa, da chematu-l-ai? zise boierul.

- Chemat! raspunse Alesandru.

- Si vine?

- Vine, de buna seama, vine daca-i face si dumneata lucrurile care le-am facut eu, dar pana atunci, ba!

Auzind domnul cuvintele acestea cutezatoare ale lui Alesandru, se mainie atat de tare, de porunci slujilor sa-l bage in fiare si in pente, din talpile picioarelor pana-n grumaz, si sa-l bage intr-o pivnita, si acolo sa-l inchida sa nu poata scapa, ca dimineata il spanzura pentru cutezarea vorbelor celor nesocotite. Toata noaptea o petrecu Alesandru acolo, rugandu-se la Dumnezeu. Cand fu de catre ziua, veni Dumnezeu la usa pivnitii si striga:

- Aici esti, Alesandre?

- Aici, Doamne!

- Dar iesi afara!

- Ca nu pot, ca sunt bagat in fiare si-n pente pana-n grumaz!

- Ia misca-te oleaca!

Si cum se misca Alesandru, odata-i cazura fiarele de pe el ca si cand ar fi fost putrede, si usa se deschise singura, si iesi afara de multumi lui Dumnezeu ca l-a scapat.

- Noa, Alesandre, zise Dumnezeu, dar mergem la boierul la pranz ori sa mergem la tine?

- Ba sa mergem la mine mai intai, ca fi-va timp de mers la el si dupa aceea.

Si mersera la Alesandru acasa. Bucuria muierii si-a copilasului ca se mai vad, dar bucuria si-a lui Alesandru ca a ajuns in pace la ai sai. Acum Alesandru porunci nevestei sa faca pranz, ca iata chiar si Dumnezeu pranzeste azi la ei.

Si se puse sa faca ce stia ea mai bun de mancare, dar Dumnezeu zise:

- Sa-mi frigi sa mananc ce-aveti voi mai drag la casa!

Atunci Alesandru numaidecat porunci sa arza muierea cuptorul si, cand era ars gata, trase jarul si duse copilul pe lopata, si zvarr cu el in cuptor, apoi puse jarul in gura cuptorului si intra inauntru de mai povesti cu Dumnezeu.

Preste vreun ceas de vreme merse el sa aduca copilul fript sa-l puna inaintea lui Dumnezeu. Adica minunea minunilor! Copilul se juca cu doua mere de aur si canta in treaba lui, cum canta copiii.

Vazand Alesandru si muierea lui minunea asta, cazura cu fetele la pamant si multumira lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu ii ridica de jos si le zise:

- Sa stiti ca boierul in clipita asta a plesnit de necaz caci nu te afla in pivnita sa te spanzure; de azi incolo nu mai esti iobagi, ci domn in casa ta, si in scurta vreme nici un iobag nu va mai fi in lume.

Asa s-a si intamplat; iobagia a cazut; dar cel dintai care a scapat de iobagie a fost Alesandru cu muierea lui, cu Zana Apelor, care, de n-au murit, si astazi traiesc si maresc pe Dumnezeu.