Copilul, atunci cand este mic, nu face nimic, ci numai parintii lui, din dragoste, se ingrijesc de mancarea, de imbracamintea si de celelalte ale lui. Iar daca uneori mai face cate o trebusoara, aceasta nu inseamna ca prin ea rasplateste osteneala sau cheltuielile pe care le fac parintii lui pentru el. Dar atunci cand copilul creste si nu intelege cat de mult i-au oferit parintii lui, aceasta este foarte grav.
Mai demult, parintii il bateau pe copil, iar acela primea bataia fara ganduri de impotrivire. De multe ori, el nici nu-si dadea seama pentru ce lua bataie. Astazi insa, orice le-ai spune copiilor, ei iti raspund la toate cu „De ce?” si iti vorbesc impotriva. Nu au deloc simplitate, ci pe toate le trec prin sita. Dar harul dumnezeiesc nu vine astfel. Atunci cand copilul nu-l simte pe tatal sau ca tata si nu primeste certarea lui, este un copil fals.
In familie, copiii trebuie sa aiba respect atat fata de parinti, cat si fata de cei mai mari! Sa simta respectul, supunerea si recunostinta fata de cel mai mare ca pe o necesitate. Iar cei mai mari sa aiba dragoste fata de cei mai mici, sa-i ajute si sa-i ocroteasca. Atunci cand cel mai mic il respecta pe cel mai mare, iar cel mai mare il iubeste pe cel mai mic, se creeaza o frumoasa atmosfera familiala.
Tatal meu adeseori imi spunea: „Sa faci ascultare de fratele tau mai mare”. Noi stiam ca tatal nostru ne iubeste pe toti si de aceea aveam multa indrazneala la el. Insa, fata de fratele nostru mai mare, la care nu aflam dragostea tatalui nostru, faceam mai multa ascultare.
Atunci cand sotii au dragoste intre ei si copiii au respect fata de parintii lor, viata in familie este pasnica, merge ceas. Intr-o astfel de familie, niciodata fiul cel mai mare nu spune mamei sale: „Mama, te rog ca lucrul acesta sa nu-l mai faci”, sau: „De ce ai facut aceasta astfel, iar pe cealalta invers?”, si nici tatal nu vorbeste mamei in felul acesta. Cel mai mare poate face glume cu cel mai mic, ca sa-l faca sa se bucure, insa cel mic nu trebuie sa dobandeasca indrazneala prin bucuria ce o simte din gluma celui mare.
Atunci cand eram la Manastirea Stomiu si coboram cateodata sa cumpar diferite materiale, un copilas a carui casa era langa drum, de indata ce ma vedea, venea langa mine, iar eu ii sarutam mana. Mai apoi se obisnuise astfel, iar atunci cand ma vedea alerga si-mi dadea el singur mana sa i-o sarut, iar eu i-o sarutam. Insa dupa o vreme parintii lui mi-au spus:
„Parinte, nu-i mai sarutati mana, pentru ca atunci cand vede preoti, alearga la ei si le intinde mana ca sa i-o sarute, iar daca nu i-o saruta incepe sa planga”.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicesti, Vol. IV - Viata de familie, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003, pp. 142-144)
- Surse: doxologia.ro, jurnalspiritual.eu
- Foto: ortodox.md
